Într-un interviu realizat de Gellu Dorian, apărut vineri, 8 februarie, a.c. în săptămânalul România literară, scriitorul Liviu Ioan Stoiciu mărturisea, în legătură cu tainele atelierului său de creație:

G.D.: Ai spus în repetate rînduri că nu scrii pentru public, pentru cititori, ci pentru tine sau pur şi simplu pentru a consemna stările poetice pe care le trăieşti fără întrerupere. Acum, cînd poţi trage o concluzie asupra operei tale poetice, care, iată, a şi apărut în trei volume, ce ne mai poţi spune din acest punct de vedere? Îţi reciteşti poezia din cînd în cînd?

L.I.S.: Îmi recitesc poezia numai atunci când sunt invitat la un recital sau la o colaborare la o revistă, să aleg poeme care să aibă un înțeles pentru auditoriu, ori să fie citibil. Fac o revizie generală la poemele din sertar atunci când scot o nouă carte (am scăpat de această grijă, am anunțat de la finalul anului 2017 că nu mai scot nici o carte). Trăiesc o adevărată dramă la recitire, tot ce am scris mi se pare a fi prost, eșuat, fără valoare (și cu toate astea aleg niște poeme „mai răsărite”, care infirmă percepția mea, am observat). Da, scriu numai pentru sufletul meu, nu pentru public (nu pentru critici sau pentru poeți), îmi respect cererea naturală de a mă exploata, pentru a supraviețui (dacă am trăit până azi, s-a datorat în exclusivitate scrisului creator, el m-a scăpat de nu știu ce tensiune nesănătoasă dinlăuntru, m-a mai echilibrat; în condițiile în care eu am senzația că sunt tot timpul dezechilibrat, depresiv; am în mine un „mai rău decât răul” care nu mă lasă să trăiesc; norocul meu că am găsit acest tratament al scrisului spontan; tratament pe care îl recomand cui dorește, e de ajuns să ții și un jurnal și te salvezi în fața propriilor ochi; în definitiv, tu îți ești dumnezeu, de tine depinde viitorul).

G.D.: Cît din personalitatea ta atipică, aşa cum o defineşte într-un  portret Răzvan Voncu, este înmagazinată în opera ta poetică?

L.I.S.: Frumos zis, atipic. Cred că fiecare dintre noi e altceva la masa de scris, unii mai așezați, mai normali, alții mai zbuciumați, mai atipici, lăsați așa de la mama natură. Eu fac parte dintre cei care n-au liniște, sunt nemulțumiți de tot ce fac, sunt plini de îndoieli și pesimiști că merită să fie băgați în seamă. Nu știu dacă e un model performant în a fi normal sau atipic, eu mi-am dus crucea așa cum mi s-a dat. Dacă e înmagazinată în opera mea nesiguranța atipică? Bineînțeles, eu sunt așa cum arăt în opera mea poetică, atotprezent, cu bolboroseli mitice și fraze epice clare, care ies din tiparul liric, pe cât posibil în permanentă evoluție și involuție la nivel lingvistic, mă recunosc în fiecare vers, în tot fragmentarismul operei mele. Nu sunt mândru de mine că sunt așa cum sunt, fără putere, „slab” (predestinat), dar m-am resemnat – am tot acționat în sensul ieșirii din fundătura oferită de destin.” (26 ianuarie 2019. BV, datat pe blogul autorului).

Iată două poezii care ni se par că reflectă aceste idei, parte din acest interviu, cel mai recent manifest literar:

E o supraîncălzire

îmi măsori muşchii, îi pipăi, cauţi, tai,

tragi de un fir, ce nerv o fi

ăsta? Că numai nerv al plăcerii nu poate fi, nu? Ţi-aş

putea pune pe un mosor nervii,

după care ţi i-aş putea împleti după cum vreau eu, îţi

fac un flanel din ei, vrei? Dar ce, sunt

mort? Nu vezi?

Trag de fir şi nu simţi nimic. Într-atât eşti de supărat

pe viaţă. Nu te doare?

„Nu, simt numai că trebuie să descopăr acel

necunoscut”. Eşti mare! Aude bine? Are o pată pe creier, e

bătătoare la ochi. O arată. De aici

începe sfidarea, de acolo putreziciunea. Aude

o voce din interior, e o supraîncălzire

a organismului: „eşti aici, cu mine, nu te mai prosti

atât, doar că amesteci planurile”… Are

o cavernă nouă formată, are temperatură, supravieţuieşte

cu cuţitul la gât: stă ghemuit, retras,

consumând din ce-i mai dau ăştia din spital, are

depresii, face urât, e paranoic. Face

injecţii cu morfină. Fumează

canabis. Are halucinaţii, că se urcă pe pereţi. Ducă-se

pe pustiu totul.

Nimeni şi nimic nu-l mai poate opri, nici nu

vrea să-şi ia adio. Are centrii

nervoşi paralizaţi. Singura lui teamă acum e că

n-o să mai poată să facă tot ce

aşteaptă ceilalţi de la el. De exemplu, să stea în cap.

Spune o rugăciune

sparge în pumni nuci noi, adunate dintre frunzele

îngălbenite. Împarte miejii: unul

ţie, unul mie. Pe ultima nucă nu reuşeşte să o spargă.

Asudă. „Nuca asta e ca tine, ascunsă”, o

pune sub călcâiul drept, sub pantof, îşi ia distanţă,

nu se sparge, ia un bolovan şi

o loveşte, nuca sare cât colo, n-o mai găseşte… De ce

ai spus că nuca aia e ca mine? De aia.

O sărută: hai

să ne regăsim viciile. Vino cu mine în vie, sub gutui –

pe scenă, în timp, înapoi… „Vei fi

uimită de liniştea care va domni de cum se va ridica

noua cortină”. Ia…

Se aud, totuşi, aici, mici zgomote. Şoapte. Fâşâieli.

Sunt morţii

locului, dau bineţe, ei strigă

din viitor, din răsputeri, după sănii: îşi scutură

zăpada de pe haine cu o măturică…

Dar eu nu-i văd. Nu?

Spune şi tu ca mine o rugăciune.

Citiți și Liviu Ioan Stoiciu – Premiul Eminescu 2018