Cutremurul și vocea poporului veșnic nemulțumit

O nouă execuție publică a lui Raed Arafat. De data aceasta, a ratat cutremurul de sâmbătă noapte. I-au luat-o înainte pisicile, câinii, chiar găinile. Cetățenii s-au trezit din somnul cel dulce din toiul nopții într-un legănat de 5,8 grade pe scara Richter, pornit tocmai din inima Vrancei. Și bietul Arafat a dormit în ghete, cu tot cu aplicația lui care n-a alertat populația așa cum cetățenii se pare că se așteptau. În mod nejustificat, spune Arafat, la scurt timp după ce valul de invective, blesteme și urări de bine s-au năpustit asupra lui, asupra IGSU și asupra tuturor neamurilor celor implicați în poveste.

S-ar părea că oamenii nu au fost afectați de seismul în sine – destul de mărișor, s-au cam legănat bibelourile în vitrine – ci, m ai degrabă, de pretinsul rateu dat de recent lansata aplicație a IGSU – RO-ALERT – de la care se așteptau să le semnalizeze…ceva. Ce anume, nu se știe, pentru că nimeni n-a verbalizat o dorință coerentă cu privire la semnalizarea așteptată în preajma cutremurului.

Arafat a explicat, cu calmul caracteristic, faptul că aplicația buclucașă nu are rolul – și nu a pretins niciodată așa ceva – de a alerta poporul înaintea sau în timpul cutremurului despre împrejurarea inevitabilă sau evidentă, după caz, a calamității. Rostul aplicației RO-ALERT este strict de a atenționa populația, imediat după producerea cutremurului, atunci când acesta generează consecințe grave, cu privire la eventuale măsuri de protecție adecvate pe care cetățenii trebuie să le urmeze. În cazul de față, seismul nu a produs niciun fel de pagubă sau victimă – slavă Domnului! – ceea ce explică lipsa oricărei alerte către telefoanele oamenilor.

Cetățeanul a fost nemulțumit

Totuși, cetățeanul a fost nemulțumit că nu a fost anunțat. Încercând să speculez, am găsit următoarele variante de posibile subiecte ale alertei:

  1. că în următoarele 10 secunde urmează să se producă un cutremur;
  2. că, la momentul alertei, se produce un cutremur, cu eventuale instrucțiuni minimale de supraviețuire;
  3. imediat după producerea seismului, indiferent de gravitatea consecințelor, cu informația că tocmai s-a produs un seism, intensitatea, eventuale instrucțiuni de salvare (dacă e cazul) și un mesaj de liniștire (!?).

Chestiunea existenței unei tehnologii care să poată determina, cu suficient timp înainte, producerea unui seism este discutabilă. În Japonia, de pildă, există cel puțin mecanisme de predicție a mișcărilor tectonice și a predispoziției pentru seisme, informația fiind făcută publică și accesibilă populației anual. Trebuie să ținem cont, însă, de faptul că japonezii sunt instruiți riguros cu privire la gestionarea cutremurelor, spre deosebire de locuitorii altor state (cum este și România) unde activitatea seismică este relativ scăzută și nu justifică, aparent, investiția în mecanisme de instruire obligatorie a populației.

Suntem pregătiți?

Se pune, totuși, problema relevanței unei informații concrete anterioare cu privire la producerea unui cutremur. Este etic un astfel de demers? Este realmente util pentru populație? Ar avea beneficii și din perspectiva autorităților care gestionează situațiile de urgență sau, din contra, ar genera haos, panică și poate chiar mai multe victime și daune decât însuși seismul?

Probabil că avem tot dreptul să ne revoltăm, să îi cerem socoteală statului pentru lipsa de reacție. Oamenii au cerut să fie informați. Dar oare s-a întrebat cineva dacă este pregătit să-și afle viitorul? Suntem pregătiți să gestionăm un mesaj oficial din partea IGSU (să zicem) cum că peste 3 zile, la ora 5:45 a.m. o să fie un cutremur de 8 grade pe scara Richter?

Să zicem că am ști treaba asta. Ce am face cu informația, cum am reacționa, ce măsuri am lua? Am fugi imediat din casă, cu hainele de pe noi, ne-am grăbi să facem provizii, ne-am refugia dincolo de munți, pe la rude, pe la hoteluri? Probabil că ne-am petrece cutremurul pe Valea Prahovei, așa cum facem de fiecare 1 decembrie, Crăciun, revelion. Am goli poate supermarketurile, am umple un cărucior în plus, să fie acolo. Probabil că dezastrul ar fi ceva mai mare decât în cazul cutremurului în sine.

Am ști ce avem de făcut?

Și dacă am primi mesajul atât de așteptat sâmbătă seara cu 20 secunde înainte de eveniment, am ști ce avem de făcut? Sau ne-am panica, ne-am pierde cumpătul, ne-am repezi în lift sau pe scări, cu tot cu copii, riscând un final sumbru?

Suntem mereu pregătiți să ripostăm, să blamăm, să aruncăm cu pietre. E dreptul nostru, e parte din democrație. Dar n-ar fi, totuși, bine să ne folosim parte din energia asta și pentru lucruri constructive, cum ar fi, de pildă, instruirea pentru gestionarea situațiilor de urgență? Informația este, fără a exagera, pe toate drumurile. Și e, în general, gratis. Ne costă doar ceva timp investit în siguranța noastră și a copiilor noștri.

Cred că e momentul să tratăm cu seriozitate (și) acest segment al culturii noastre. E bine că suntem preocupați de educație sexuală, de parenting, de alăptare, mergem la conferințe despre diversificarea alimentației sugarului, ne luăm cu sistemul de gât pentru că nu vrem religie în școli – și e bine că facem toate astea – dar omitem să ne interesăm cum ne putem salva pe noi sau pe copiii noștri în cazul unui dezastru.

Informația este la un click distanță

Habar n-avem ce putem face dacă ni se sufocă sub ochi copilul, pentru că nu ne interesează cum se face manevra Heimlich, de exemplu. Și nu realizăm că efectuarea unei simple manevre – cum este aplicarea unei presiuni pe o hemoragie – poate face diferența între viață și moarte. Mulți dintre noi nu știm nici măcar să comunicăm cu dispecerul de la 112 în cazul unui accident.

Cum spuneam, informația este la un click distanță. Nici măcar nu trebuie să ieșiți din casă pentru a învăța ce aveți de făcut în cazul unui dezastru. Iată câteva surse rapide de informare:

Ghidurile DSU: https://fiipregatit.ro/ – aici vei găsi ghidurile oficiale puse la dispoziție de DSU în cadrul Platformei naționale de pregătire pentru situații de urgență

Aplicația DSU: Se poate descărca gratuit în telefonul mobil și conține un set de ghiduri privind gestionarea diverselor situații de urgență.

Cursurile de prim ajutor/ dezastre susținute periodic de Crucea Roșie: https://crucearosie.ro/cursuri-2/curs-de-pregatire-in-caz-de-dezastre/

Aplicația de prim ajutor dezvoltată de Crucea Roșie

Ghidul de prim ajutor (câștigător al premiului acordat de consiliul științific al British Medical Association pentru popularizarea și cunoașterea științei)

Despre cutremurul din 1977, 4 august, relatează Stelian Tănase, pe pagina de Facebook a Domniei sale:

”MARELE CUTREMUR

A fost într-o vineri, 4 martie, 1977. 40 de ani in urmă. La TVR era un film. Ora 21, 21. Locuiam la etajul X, ultimul, al unui bloc turn de la marginea Bucureştiului. De la fereastra mea se vedeau uzinele 23 August, foste Malaxa, Bărăganul şi un rest de cale ferată. Citeam ceva pentru facultate, eram student. Deodată blocul a început să se zgîlţiie, să pîriie tare din încheieturi. Uşile se învîrteau în balamale, se trînteau repetat. Lampa în tavan a început să se legene. Tot ce era agăţat pe pereţi a căzut. S-a auzit un zgomot aparent fără sursă. Fireşte, m-am speriat, o frică neobişnuită. Vezi moartea cu ochii, cum se zice. Chiar o vezi. Nu mai cunoscusem o asemenea senzaţie. Am crezut că s-a sfirşit, că blocul se va prăbuşi. Mă imaginam căzînd de la etajul X. M-am uitat pe fereastră dintr-un gest reflex. Spre groaza mea, blocurile din jur se înclinau, se îndoiau de la mijloc, cam la nivelul etajului 5-6. Luminile – stinse peste tot, toate fereastrele intunecate.
Apoi, brusc, după această vibraţie asasină, totul s-a oprit. S-au aprins luminile, s-au auzit voci omeneşti. Lumea s-a repezit la ferestre să vadă ce s-a întimplat. Cineva a strigat – cutremur. Ce să fac? În garsonieră totul era căzut pe jos, cărţi, farfurii rafturi. Am ieşit pe palier, pe scări se strînseseră vecini. Erau la fel de speriaţi. Prin ce experienţă, Doamne, am trecut ! Mulţi se temeau că urmează alte cutremure. Unii plîngeau, alţii deveniseră febrili şi nu îşi găseau locul. Erau şi impasibili, cei care fusese înghetaţi de spaimă. Nu puteau vorbi, nu se puteau mişca. Stăteau rezemaţi de pereţi. Lumea a tîşnit din apartamente cum îi găsise minutul fatal. În capoate, pijamale, halate, maieuri, treninguri etc. Am aflat mai tîrziu că nu trebuia să ieşim pe scări, pentru că scările se prăbuşesc primele.
Am coborît la parter. În faţa blocului se adunase lumea, bărbaţi mai ales. Comentau zgomotos ce se întîmplase. Fiecare avea idei despre ce trebuia făcut. Căteva apeluri la calm. Ne întrebam dacă existau victime etc. Pe străzi automobile cu farurile aprinse, claxonind continuu…Mulţi încercau să iasă afară din oraş, pe cîmp, unde nu existau blocuri cu multe etaje. Spre mirarea mea aubtobuzele şi troleibuzele circulau. Am urcat şi am plecat spre centru să văd ce se întîmplase. Am coborit undeva pe la staţia Rosetti. Lumea înghesuită pe un trotuar asculta la radio. Postul naţional nu a anunţat cutremurul. Se auzea muzică ca şi cum nimic nu s-a întîmplat. Ceauşescu era în Africa şi nimeni nu a avut curajul să anunţe dezastrul. Aşa că se asculta Europa liberă care a întrerupt transmisia şi a anunţat cutremurul. Aşa ceva în urmă cu un ceas era o infracţiune. Dar barierele fuseseră trecute.
Abia ajuns în centru am înţeles, pe – bulevardul Magheru, pe Maria Rosetti, la Scala, la piaţa Romană, la piaţa Rosetti – după numărul mare de imobile prăbuşite, dimensiunea exactă a nenorocirii.”
*** Fragment din volumul „Sunt un copil al Razboiului Rece „aparut la editura Corint Books, 2020.
* FOTO Demolarea Bisericii Enei 1977, ordonata de Ceausescu.

* FOTO Demolarea Bisericii Enei 1977, ordonata de Ceausescu.

 

Citiți și Atac de panică la metrou, nimic neobișnuit de aceeași autoare.