„Încă de la 5-6 ani se comite o agresiune: „Un copil cuminte nu vorbeşte neîntrebat.”, adevărat ne spune Solomon Marcus (1 martie 1925 – 17 martie 2016). Nevoia lui de a se întreba este cenzurată, descurajată. De părinţi! În şcoli scrie „Un copil cuminte nu vorbeşte neîntrebat”. Mi-aduc aminte de un film, „tu când vorbeşti cu un om mare să aştepţi ca el să te întrebe ceva”. E obligat să înlocuiască nevoia lui de a întreba cu actul de supunere. Eu nu spun că datoriile nu trebuie să existe, dar dacă din ele facem motorul am ratat actul educaţional.

Orice profesor lucid simte drama de astăzi a învățământului românesc, formulată în termeni simpli de matematicianul român de etnie evreiască Solomon Marcus, membru titular (2001) al Academiei Române. Deși domeniul principal al cercetărilor sale a fost analiza matematică, matematica și lingvistica computațională, a publicat numeroase cărți și articole pe diferite subiecte culturale, din poetică, lingvistică, semiotică, filosofie, sau istoria științei și a educației. Pedagog de vocație, „născut și nu făcut”, cum se zice, Marcus aduce în prim-plan una dintre cele mai periculoase metehne ale școlii românești, închistată în niște scheme rudimentare de educație, specifice Evului Mediu, dacă mi se permite comparația.

Lipsa unei pregătiri aprofundate în domeniul psiho-pedagogiei face astfel încât generația actuală de „furnizori de educație” – adică profesori, se înțelege în limbajul păsăresc inventat în lipsă de alte idei inovatoare, să nu înțeleagă specificul vârstelor, nevoile speciale ale elevilor de-a lungul stadiului școlarității și, prin urmare, să nu se poată adapta cerințelor educaționale performante. Mentalitatea că elevul trebuie să stea smirnă în clasă, în perfectă liniște, singurele gesturi care îi sunt permise să fie strict legate de atenție și luat notițe e total anacronică și inadecvată inteligenței emoționale sub zodia căreia se află acum noua generație. Lipsa mijloacelor media, a unor programe școlare adecvate își spune tot mai mult cuvântul în situația actuală. Noii „formatori” nu fac altceva decât să „de-formeze”, adică să distrugă talentul, creativitatea și pasiunea în structura interioară a elevilor de azi, a căror conformație psiho-afectivă și emoțională pur și simplu e neglijată. E nevoie de școli de psiho-pedagogie serioase, ieșite de sub imperativul istoricității, pentru a obține performanță reală.

E nevoie de o deschidere spre cele mai noi direcții ale acestui vast domeniu, care să aducă în sprijinul educației și factorul uman, nu doar cel cultural, și acela dacă ar fi actualizat la nivelul culturii moderne și/sau contemporane.

Nu, notele de la simulări și examenele finale nu sunt nici pe departe un barometru real al capacității elevilor noștri de a se exprima plenar, utilizând la maxim înzestrările lor naturale, cizelate și dezvoltate prin școală. Nu diplomele contează, ci felul în care ei reușesc să-și identifice o profesie în care să devină performanți, cei mai mulți dintre ei ratând „cu succes” împlinirea socială.

Elevul vine la școală să deprindă priceperea de a învăța, nu de a-și forma automatisme abrutizante, profesorii nu sunt niste transmițători de informații (asta o poate face și wikipedia), ci niște modele care inspiră, construiesc, sculptează, armonizează mintea în formare a elevilor cu universul care trebuie să fie descoperit încetul cu încetul, nicidecum prin presiune, teamă și dezgust.

Mai mai că le-aș transmite celor care vor să devină educatori (largo sensu) următoarele idei (nu sfaturi, pentru că nu e nimeni în măsură să dea sfaturile perfecte, pentru că fiecare elev e o individualitate în sine, cu alt profil caracterologic și de personalitate).

Lăsați elevii să vă pună întrebări, să descopere ei înșiși modul corect de a raționa, de a dezbate, aplicați maieutica și nu modelul predării -învățării sterpe și fără suport uman, emoțional!

Dați- le posibilitatea să prindă iubirea de a cunoaște prin descoperire, și spuneți-le cât de interesantă e opinia lor!

Învățați în rând cu ei, pretextând nevoia reală de a descoperi lucruri noi, și demonstrând eficacitatea cunoștințelor asimilate, pentru a le menține viu interesul și motivația.

Lăsați-i să greșească și să încerce ei singuri, s-o ia de la capăt până când reușesc! Explicați-le mereu ce vreți de la ei să înțeleagă, și, mai ales, cât!

Răsplătiți și cel mai mic efort, pentru că acolo se află premisele evoluției. Generația de azi stagnează în nepăsare pentru că nu mai găsește rostul învățăturii, latura ei pragmatică! Pentru că nu se mai învață cu sufletul, ci se îndoapă memoria de tip reproductiv, care distruge pasiunea!

Puneți-vă în locul copiilor, în bancă, și rămâneți acolo 6 ore, făcând exact ceea ce le pretindeți lor să facă. Nu veți reuși. Schimbați tactica. Puneți-i pe ei să vă predea, să vedeți cam unde ar trebui să ajungeți (!) ca model educațional.

Râdeți, zâmbiți, gesticulați, jucați teatru! Fiți oameni vii, nu enciclopedii ambulante! Copiilor le plac spectacolele și vor învăța mult mai cu drag, mai mult, nu vor mai dormi la orele voastre!

Și dacă nu puteți, mai sunt atâtea meserii. Nu-i greu să te reorientezi! Să-ți găsești o slujbă în care să nu distrugi niște oameni în formare, care trebuie să-i învețe, la rândul lor, pe copiii lor, cât de frumos e să știi multe despre lumea în care trăiești!

Iată ce spunea Solomon Marcus: 

Facem o educaţie în care cultivăm o falsă seriozitate, în care nu mai este loc de umor, glumă, autoironie.

Scopul în educaţie nu este să fii primul, scopul este să ajungi la o ocupaţie în care poţi să dai un randament bun.

Elevul se simte frustrat în dreptul de a pune întrebări atunci când nu ştie sau nu înţelege. Cu verbele a înţelege, a întreba, a şti începe educaţia.

Să nu facem din educaţie un scop în sine. Accentul trebuie să-l punem pe satisfacţia personală pe care o capătă un tânăr când obţine răspunsul la o curiozitate personală.

Una dintre rănile cele mai mari ale României este că nu se face educaţia mirării. Mirarea este starea naturală a copilului. Din păcate noi nu i-o respectăm, nu plecăm de la ea. Pe măsură ce copilul intră pe mâna educatorilor, inclusiv a părinţilor, starea lui de mirare este ignorată.

Trebuie să înţelegem că fără o politică pe termen lung, care să scuture de praf programele de învăţământ, să scuture de praf manualele şcolare, să scuture de praf scenariul de bază educator-educat, nu rezolvăm problemele.

Educaţia şi Învăţarea înseamnă spectacol. Asocierea educaţiei cu ideea de spectacol are în vedere şi bucuria care trebuie să le însoţească pe amândouă.

Trăim într-o lume în care greşeala este asimilată cu o infracţiune, cu un păcat, în cel mai bun caz cu o inadvertenţă… Statutul negativ al greşelii este vizibil în toate tradiţiile, în mituri în religii, în folclor… Dar nu cumva există şi o faţă pozitivă a greşelii şi eşecului?… Fără dreptul de a greşi şi de a eşua, gândirea noastră nu se poate mişca de la rutină la iniţiativa personală şi de aici la descoperire şi la invenţie.