S-a urcat năvalnică, ușor explozivă în autobuz. Pe trotuar rămăsese un bărbat care îi adusese sacoșa până în stație, a privit-o până s-au închis ușile, apoi a plecat. Doamna își purta cu cochetărie vârsta, vreo 75-80 ani, dar nu divulga tot. Un pardesiu cu o linie simplă, plăcută, oja într-o tonalitate delicată de roz, părul alb strălucitor, strâns într-un coc simpatic, nimic nu distona în ținuta ei mignonă. Nu părea chiar bucureșteanca, doar viteza de reacție era locală.

Urcase ea înainte, iar bărbatul din stație a făcut doar un pas cât să așeze sacoșa lângă ea, apoi s-a retras. Autobuzul era gol, erau suficient locuri pe scaune. A apucat sacoșa de urechi, însă i-a alunecat geanta de pe umăr. Atunci am observat că vorbea la telefonul pe care îl fixase între umăr și ureche. A închis scurt și l-a băgat în geantă. “Domne, și i-am zis soră-mii să nu mă mai încarce așa, că nu sunt măgară.” ni se adresează sperând probabil la nițică empatie. “Nu e de râs, nu știți cu câte m-a trimis acasă. E o încăpățânată sor-mea, ce să mai zic”.

Se uită îngrijorată în jur, se așează pe scaunul de lângă mine, cel mai apropiat de ușă și se întoarce spre mine: “Ce ghinion să fie autobuzul atât de gol”. “Aveți nevoie de ajutor?” o întreb. Intervine singurul domn din autobuz: “Stați liniștită, doamnă, unde coborâți? Vă ajut eu…”

Doamna redevine vioaie și vorbăreață. “Vin de la sor’mea și uite, domne, cum m-a încărcat. De câte ori merg la ea îi zic să nu îmi mai dea atâtea chestii, că nu sunt măgară, dar ea nu pricepe. Uite, azi mi-a umplut sacoșa asta cu bulbi de lalele, niște butași de trandafiri de la ea din curte și ceva tricotat. Cine știe ce mi–o mai fi lucrat, că așa a fost toată viața: tot timpul mi–a făcut câte ceva”.

O doamnă nu are ce face și o încurajează: “Ei, lăsați, că vă descurcați cumva, ziceți mersi că aveți o soră. E cel mai important în viață”. 

“Ziiiiic, domne, zic, cum să nu zic, că doar numai cu ea m–am ajutat toată viața, că la cine să te duci când ai o problemă, dacă nu la sor’ta, dar nu reușesc să o învăț de o viață că nu sunt măgară. Auzi, să mă trimită acasă cu bulbi de flori. Nu–i vorbă că voiam să mai pun în grădină, că am rămas cu un strat gol, dar chiar așa, o sacoșă întreagă? Si cât am fost azi la ea, nu a stat o clipă: ba mi–a pus să mănânc, ba mi–a luat măsuri să îmi mai croșeteze o vestă pentru la primăvară, că e tare pricepută la împletituri din astea moderne, ba a vrut să facă pe loc și ceva compot să îmi dea acasă. Noroc că a înțeles că borcane mi-e greu să car. Dar bulbi, domne? O sacoșă de bulbi??? Că de-aia l-a pus pe-al ei să îmi aducă sacoșa până în stație. Dacă nu mă suia în autobuz, jar mânca acasă.”

N-am ce face și intru în vorbă cu ea: “Eh, să vedeți când or răsări florile ce bine o să vă pară. Azi nici nu e zi urâtă, dacă era ploaie era mai rău, dar vă descurcați sigur.” 

“Da, doamnă, insistă vecina mea, dar să nu înțeleagă? Nu se simte bine dacă nu îmi dă ceva, dacă plec cu mâna goală de la ea. Și când vine ea la mine, vine ca măgara, încărcată cu mâncăruri, de parcă eu aș muri de foame. Să vii cu sufertașul după tine pe autobuz???”

“Ei, îi zic eu sperând că o amuz, a mea a venit cu sufertașul cu prăjituri peste munți.”

“Vedeți???? explodează doamna, căreia numai ce îi dădusem apă la moară, nu se pot abține, domne. Aveți mare grijă, că nu mai scăpați! Și dacă o mai fi și ardeleancă, că ziceți că a venit de peste munți, sunteți sudate, ascultați–mă că sunt femeie bătrână.” 

Râdeam și eu, râdeau și ceilalți călători. Mustăcea și ea, că doar nu era să stea supărată pe soră-sa doar pentru niste butași. Și știa ea ce știa când povestea cum mănâncă cumnatul jar dacă nu e atent. Atunci am realizat că bărbatul care o însoțise în stație nu o privea cu grijă, ci îngrijorat de-a dreptul. Cu surorile nu te pui. Mai ales dacă-s ardelence, vorba ei.

Am coborât la aceeași stație. Sacoșa era mare, dar nu foarte grea. O incomoda mai degrabă dimensiunea. Nu doar că s a descurcat cu ea, dar ghiciți pe cine a sunat imediat ce a coborât (deci putea manevra telefonul cu o mână)? Pe … soră-sa!!!! “Auzi, Mimi, am ajuns, am coborât, de aici mă descurc. Ne vedem duminică, da? Să mă suni când pleci de acasă, că stau tot cu grijă până te văd. Te sărut, Mimișor”.