umblu din om în om cu poza ta-n brațe
o cunoști pe femeia aceasta?
în stația lui 13 un copil mi-o smulge din mână
țipă, e mama, ce-aveți cu ea?!
pe banca din parc doi visători se scurg unul în altul
cântă armonic, e luna, nu v-ați dat seama?!
la piața de flori toate femeile roșesc tainic
o, dar asta sunt eu când am vândut prima stea!
pe bulevard bărbații rămân locului, ca trăsniți
e ea!
umblu din om în om cu poza ta-n brațe
mărturisesc toți, însă nimeni
nu te cunoaște. doar eu
inimă de hârtie
cârpită cu umbre dintr-o idee
rătăcesc printre zimții albiți
ai Câmpiilor Elizee
foto credit sursa
doar așa puteam răbda frigul
pe vremea aceea aveam uniforme ciuruite
de vise
în același neant cu trandafiri între dinții de lapte
și degetul mic lipit de vipușcă
stam drepți salutând marele imposibil
îl strigam altfel, avea nume de pasăre
uneori numele tău îl avea… Citește și doar așa puteam răbda frigul
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
