doar așa puteam răbda frigul
pe vremea aceea aveam uniforme ciuruite
de vise
în același neant cu trandafiri între dinții de lapte
și degetul mic lipit de vipușcă
stam drepți salutând marele imposibil
îl strigam altfel, avea nume de pasăre
uneori numele tău îl avea
acum de ai vrea la cale să pui sărbătoarea
aruncării cu privirea în suflet
n-ai mai putea conta
pe febra oaselor mele cu raze la epolet
am azvârlit în foc ultimul bumerang
foto credit sursa
când barca-ți aduce asfințitu-n năvod
și pletele-ți dansează în golul dintre două Veneții
aștepți pe mal să te dedai
celei mai romantice
depravări
la ea ai visat toată viața… Citește și cu brățări la glezne
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.