„Colinde, colinde!” – Mihai Eminescu

Colinde, colinde!
E vremea colindelor
Căci gheața se’ntinde
Asemeni oglinzilor.
Și tremură brazii
Mișcând ramurelele
Căci noaptea de azi-i
Când scântee stelele.

Se bucur copii
Copiii și fetele
De dragul Mariei
Își pieptenă pletele,
De dragul Mariii
Ș’a Mântuitorului
Lucește pe ceruri
O stea călătorului…

„Colindătorii” – George Coşbuc

Cad fulgii mari încet zburând, 
Și-n casă arde focul, 
Iar noi pe lânga mama stând
De mult uitarăm jocul.
De mult și patul ne-aștepta, 
Dar cine să se culce?
Rugată, mama repeta
Cu glasul rar și dulce

Cum sta pe paie-n frig Hristos
În ieslea cea săracă, 
Și boul cum sufla milos
Căldură ca să-i facă, 
Draguț un miel cum i-au adus
Păstorii de la stâna
Și îngeri albi cântau pe sus
Cu flori de măr în mână.

Și-auzi! Răsar cântări acum, 
Frânturi dintr-o colindă, 
Și vin mereu, s-opresc în drum;
S-aud acum în tindă
Noi stăm cu ochii pironiți
Și fără de suflare;
Sunt îngerii din cer veniți
Cu Ler, oi Domnul mare!

Ei cânta nălțător și rar
Cântări de biruință, 
Apoi se-ntorc și plâng amar
De-a Iudei necredință, 
De spini, de-ostași, și c-a murit…
Dar s-a deschis mormântul
Și El acum e-n cer suit
Și judecă pământul.

Și până nu tăceau la prag, 
Noi nu vorbeam nici unul
Sărac ne-a fost, dar cald și drag
În casă-ne Crăciunul.
Și când târziu ne biruia
Pe vatra caldă somnul, 
Prin vis vedeam tot flori de măr
Și-n fașe mic pe Domnul.

„Noapte de iarnă” – George Topârceanu

Cad din cer mărgăritare
Pe oraşul adormit…

Plopii, umbre solitare
În văzduhul neclintit,
Visători ca amorezii
Stau de veghe la fereastră,
Şi pe marmura zăpezii
Culcă umbra lor albastră.

Iarna!… Iarna tristă-mbracă
Streşinile somnoroase,
Pune văl de promoroacă
Peste pomi şi peste case.
Scoate-o lume ca din basme
În lumini de felinare –
Umple noaptea de fantasme
Neclintite şi bizare.
Din ogeagul de cărbune
Face albă colonadă
Şi pe trunchiuri negre pune
Capiteluri de zăpadă,
Iar prin crengile cochete
Flori de marmură anină, –
O ghirlandă de buchete
Care tremură-n lumină.
Reci podoabe-n ramuri goale
Plouă fără să le scuturi,
Ici, risipă de petale,
Colo, roi uşor de fluturi…

*

Şi din valul de zăpadă,
Ca o mută arătare
Legănându-se pe stradă,
Un drumeţ ciudat răsare…
Vine cu popasuri multe,
Face-n calea lui mătănii.
Câte-odată stă s-asculte
Clopoţeii de la sănii.
Alteori uimit tresare,
Dă din mâini şoptind grăbit –
Parcă spune-o taină mare
Unui soţ închipuit…
Ca o umbră din poveste
Se strecoară-ncet, şi iar
Stă deodată fără veste
Rezemat de-un felinar.

Faţa lui se lămureşte, –
Pare-nduioşat acum…
Visător şi lung priveşte
Casele de peste drum:
Poartă mică… pomi în floare…
O fereastră luminată…
Streşini albe de ninsoare…
Toate-i par ca altădată!

Şi păreri de rău trecute
Cad pe inima-i trudită,
Ca un stol de păsări mute
Pe-o grădină părăsită:
„Bulgăraş de gheaţă rece,
Iarna vine, vara trece
Şi n-am cu cine-mi petrece…
Bulgăraş topit în foc,
Dacă n-am avut noroc!
Dacă n-am avut noroc…”

Glasul, înecat, se curmă.
Omul, şovăind în stradă,
Pleacă iar, lăsând în urmă
Pete negre pe zăpadă.

„Fulg” – Nicolae Labiș

Desfrunzit și prea bătrân,
Tremură de frig gorunul.
Au căzut și-ntâii fulgi
Și l-am prins din zbor pe unul.

Migălos lucrată-n fir,
Floarea mică și rotundă
S-a topit și a murit –
O minune de-o secundă.

M-am întors înduioșat
Să scriu trista ei poveste;
Despre-un fulg care-a venit
Timpuriu și nu mai este.

-“Pentru ce n-ai mai rămas
În înaltul bolții tale,
De-ai venit atât de pur
Spre noroaiele din vale?

Care vânt neliniștit,
Răsucindu-te cu ură,
Ți-a mânat către pământ
Prea gingașa ta făptură?

Și de vreme ce sosiși,
Pentru ce-ai dat morții vamă?
Nu puteai să fii de-argint,
Ori de sticlă, ori de scamă?”

Dar în vreme ce scriam
Întrebarea mea nebună,
N-am văzut cum lângă geam
Ninge-ntruna și întruna.

Iar când ochii mi-am-nălțat,
Am văzut cum prin ninsoare
Valea-ntreagă lumina
Minunat scăpărătoare.

„Crăciunul copiilor” – Octavian Goga

Dragi copii din ţara asta,
Vă miraţi voi cum se poate
Moş Crăciun din ceriu de-acolo
De le ştie toate-toate…

Uite cum, vă spune badea…
Iarna-n noapte, pe zăpadă,
El trimite câte-un înger
La fereastră să vă vadă…

Îngerii se uită-n casă,
Văd şi spun – iar Moşul are
Colo-n ceriu la el, în tindă,
Pe genunchi o carte mare…

Cu condei de-argint el scrie
Ce copil şi ce purtare…
Şi de-acolo ştie Moşul,
Că-i şiret el, lucru mare.

„Moș Crăciun” – Octavian Goga

Moș Crăciun cu barba albă
Moș Crăciun cu traista plină
Vechi stăpân atât de darnic

Al copilăriei mele
Azi la noi în sat te-așteaptă
Toată casa cu lumină
Cu colinde și cu cântec

Și cu crai, cetăți de stele.
Să cobori și-n seara asta
Sol bătrân de gânduri bune
Toți te-asteaptă-n sat la mine,
Du-te, du-te, Moș Crăciune!

De nu ți-o fi peste mână
Treci și pe la casa noastră.
Tu, măcar o rază-n suflet
Îi trimite pe fereastră.

---

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

---