Copiii de pe Volga

Dacă ar fi să spun extrem de scurt despre ce este vorba, aș arăta spre copertă: despre copii și despre Volga.

La care se adaugă, inevitabil, Iubirea, în toate formele ei, uneori amestecate.

foto sursa

Tot ce se întâmplă gravitează în jurul acestor teme. Abordând evenimente istorice reale (autoarea este pasionată de acest domeniu și scrie avizat), reușește să alunece treptat și discret în fantastic, lăsând pe alocuri impresia că te afunzi într-un basm. Acțiunea se mișcă extrem de natural între cele două planuri, după modelul realismului magic. Textul abundă în referințe mitologice, credințe și superstiții, unele aduse la viață de către însuși personajul principal (la propriu, fiindcă o parte din acțiune se petrece așa cum scrie eroul în basmele sale!).

Jakob Ivanovici Bach

Jakob Ivanovici Bach este profesor în satul german Gnadental de pe Volga. Este chemat să îi dea lecții fiicei unui om bogat și straniu, Udo Grimm. Casa lui Grimm este un loc ieșit din comun, parcă în afara istoriei. Bach ajunge acolo cu o luntre, iar când încearcă să plece se rătăcește ca personajul lui Caragiale din „Hanul lui Mânjoală”.

„Clădirea școlii era construită din lemn bun, nordic (coloniștii cumpărau lemn adus cu pluta pe Volga din munții Jiguli sau chiar din gubernia Kazan.) Avea temelia din piatră acoperită cu chirpici, ca să dureze, și acoperișul, după noua modă, din tablă, care înlocuise nu demult cheresteaua uscată. Bach vopsea în fiecare primăvară tocurile ferestrelor și ușa într-un albastru strălucitor.
Copiii își făceau apariția la Schulhaus pe la opt, cu un teanc de cărți într-o mână și cu o legătură de lemne sau un săculeț cu tizic în cealaltă (pe lângă taxele școlare, coloniștii contribuiau la educația copiilor și cu produse în natură; combustibil pentru sobele școlii). Învățau patru ore până la pauza de la amiază și două ore după aceea. Veneau la școală regulat:pentru o absență de jumătate de zi, familia chiulangiului plătea o amendă în valoare de trei copeici. Învățau germana și rusa, scrierea, citirea și aritmetica…”

Udo

Întâlnirea cu Udo mi s-a părut ca scena cu uriașul din „Jack și vrejul de fasole”: Bach e mic și speriat, iar stăpânul casei și prosperitatea de care se înconjoară sunt uriașe. Nu e o lume de basm în sensul obișnuit, poate de aceea mă duce cu gândul la uriașul care vrea să își devoreze musafirul.

Bach și Klara

Bach și Klara comunică din spatele unui paravan, dar nici faptul că nu se văd și nici diferența de vârstă nu împiedică înfiriparea unei povești de dragoste între bărbatul care are o existență anonimă și fata care nu are niciuna. Cei doi rejoacă scena prințesei din turn, salvate de cavalerul rătăcitor. Doar că povestea e ușor schimbată, fiindcă ea evadează singură, dar numai ca să se reîntoarcă alături de cel care îi devine partener de viață , atunci când societatea nu le acceptă legătura. De aici, Bach intră în rolul unui erou salvator frustrat că domnița se descurcă mai mereu fără ajutorul lui și face totul mai bine decât el.

Volga

Apele Volgăi separă două lumi: cea a satului în care istoria face ravagii și casa stranie de pe celălalt mal, în care cuplul trăiește după alte legi, fiind însă zguduit de evenimentele dramatice din cealaltă parte, care reverberează parcă în pereții lumii lor, zguduind-o din temelii. Când și când, Bach trece peste pragul fluid și încearcă să se conecteze la marea istorie, dar se întoarce speriat și dezgustat de lumea exterioară, așa cum se întâmplă în general când oamenii ies din bula în care trăiesc și au ocazia să redescopere cruzimea semenilor lor.

Anntche și Vaska

Cei doi copii care vor popula neobișnuitul „castel”, Anntche și Vaska, apar în împrejurări dramatice și stranii, fiindcă întreaga atmosferă din roman are accente gotice și până și fantasticul este contaminat de tragedie. Maturizarea lor aduce cu sine și sfârșitul romanului, în mod firesc, fiindcă pe Volga nu mai sunt copii.

Spre finalul volumului, am descoperit două scene care mi s-au părut copleșitoare.

• Într-una, timpul se oprește într-un noiembrie care pare etern. Sunt notate și descrise tragic și savuros toate evenimentele care alcătuiesc viețile oamenilor de-a lungul unui an, adaptate capriciilor și ostilității unui singur anotimp: „Au început să are ca pe vremuri, cu cai. Afundându-se în noroi, se târau în urma plugurilor pierzându-și încălțările(…). Nu pământ arau, ci o cașa de gheață. Dar semănau, semănau – aruncau cu încăpățânare în cașa aceea de grâu jilav. Și grâul ieșea – cu fire albe, semănând cu părul cărunt. Îl secerau. Iar noiembrie tot nu se sfârșea”.
• Cealaltă scenă năucitoare este o călătorie subacvatică pe care o face Bach, atunci când alunecă în apele Volgăi. Descoperă în străfunduri, intacte, case și mașini scufundate și oameni morți, unii din propria voință, alții uciși. Volga păstrează totul neatins, ca într-un imens muzeu întunecat. ”Râul acesta este înșelătorie pură? O frumusețe imaginară, acoperind o urâțenie fără seaman? Sau, dimpotrivă, e numai adevăr? Adevăr curat, păstrat cu grijă, așteptând secole de-a rândul pe cei care vor trece fără frică pe fundul lui cu ochii deschiși?”
  Recomand romanul mai ales cititorilor cu răbdare și experiență. Scriitura este mai degrabă criptică, presărată cu simboluri, o reinterpretare fantastică și personală a istoriei.

Ceea ce m-a impresionat cel mai mai mult, ca și în romanul anterior, („Zuleiha, deschide ochii!”), este capacitatea uluitoare a omului de a se împotrivi și de a rezista în fața Istoriei, chiar și cu efortul dumnezeiesc de a o rescrie el însuși.

Un articol de Gina Varga

Citește și  Trenul spre Smarkand, Cărți de o zi