Colierul de inimă albastră
Prefer să merg cu trenul pentru că mă liniștește și îmi oferă singura șansă de a rămâne cu gândurile mele, descătușate din corsetul tiparelor cotidiene. În răgazul de a-mi pune într-o ordine cât de cât firească toate întrebările și toate lucrurile lăsate în nelămurire, toate căile întortocheate pe care mi se pare că rătăcesc fără stare și fără capăt, de atâta prădalnică vreme… dacă e lume în compartiment, mă adun din afară, dinspre cerul care-și toarnă pletele de nori pe vârfurile munților, colorând în verde povârnișurile până înspre vale, și toate crâmpeiele de amintiri amestecate în apele crude ale memoriei afective… singura parte vie din mine, pe care o simt atât de materială, încât aș putea s-o modelez ca pe-o bucată de plastilină, între două degete.
Încetul cu încetul, cobor în mine cu pași apăsați, ca într-o peșteră în care picură, din gările prin care trecem, imagini frânte ale despărțirii noastre, pe acel peron care, în mod ciudat, și-a împrumutat forma tuturor peroanelor din lumea asta, închizând în scrâșnetul de roți ultimele secunde ale unei mari iluzii… îți spun în gând, aproape de fiecare dată când cobor din tren, că am rămas acolo ca în ultima zi, cu picioarele captive în asfaltul încins și cu mintea în privirea ta, întoarsă de la mine, în mintea mea mă poți găsi la orice oră în după-amiaza aceea de august, mi se pare, și în același loc… chiar, ai mai văzut pe cineva care să rămână ani întregi într-un singur loc, fără să aibă orice altă preocupare, fără să mănânce sau să bea apă, fără să-și aducă aminte de sine și de viață, respirând încontinuu, cu o pulsație haotică, același aer greu de durere încinsă și înăbușitoare? E ca și când biografia mea s-a oprit aici și în loc de continuare cineva a lăsat loc liber, pentru o viață viitoare… to be continued… simt nevoia unui fum de țigară, să-mi schimbe gustul amar care mi-a rămas pe buze și în creier, dar în trenuri nu se mai fumează, așa că nu există nicio soluție salvatoare, știam eu…
S-a așezat în fața mea și, cu un Bună ziua discret, ușor cântat, însoțit de un zâmbet atât de cald și de familiar încât părea luminos, a tras o perdea opacă peste toate gândurile mele, cu o naturalețe acaparatoare… din poziția în care se așezase, lângă fereastră, puteam s-o văd ca între oglinzi paralele și mi-am luat timp s-o descopăr, cu o neprefăcută curiozitate, pe care, cu finețe și eleganță, a ignorat-o…mă captivase ca întreg, și acum desfăceam, piesă cu piesă, ansamblul acesta de feminitate neostentativă prinsă în imaginea unei femei, cred eu, de o vârstă a maturității împlinite, fără să fi trecut on the wrong side of the 40-ies… rochia lungă din mătase naturală desena pe corpul ei subțire imaginea unui curcubeu care începea de la umărul stâng și o înfășura, treptat, vălurit, în spirale de culori aprinse, halucinante, dezbrăcând, aproape de podea, picioarele încorsetate în niște sandale aurii, model grecesc, terminate cu unghii roșii, pe cea mare strălucea, într-un model smălțuit cu argintiu, o mică piatră albăstrie.
Degetele ei lungi, neobișnuit de albe pentru luna august, parcă ar fi fost înadins ferite de lumina soarelui, desfăcuseră cu o răbdare mută filele unei cărți cu coperte de piele fină… la fiecare mână, câte un singur inel – n-am mai văzut niciodată bijuterii atât de mari, care să se potrivească atât de firesc – purta în lucrătura de pietre reflexele mătăsii care îi acoperea brațele, până aproape de încheietură… cu siguranță însă, cel mai mult atrăgea privirea un pandantiv albastru, în formă de inimă, ancorat între două piese mici din argint care îi sporeau luminozitatea, culcat cuminte pe pielea albă, la marginea decolteului din dantelă neagră… nu știu dacă era frumoasă femeia aceasta, era însă o apariție, iar ca s-o cuprinzi pe de-a-ntregul cu ochii și cu mintea aveai nevoie de minute bune de limpezire treptată și tăcută. Povestea tristă din privirea ei (la un moment dat a privit munții și, ridicându-și capul, talismanul i s-a ridicat pe pieptul alb, animat de un oftat cu greu disimulat) i-a amplificat acel aer misterios și sobru în care era îmbrăcată de sus și până jos…
flickr.com
Lângă ea, la scurt timp, s-a oprit un bărbat care, probabil, o căutase îndelung…
Te rog…te rog…
nu era umilință în vocea lui, nu, nici pe departe, nici recunoașterea vreunei culpe pentru care ar fi cerut clemență, era o seriozitate aproape brutală, masculină, amestecată cu o doză de certitudine că lucrurile se vor întoarce, în final, așa cum voia el, probabil singurul deținător al forței de a le influența… cu toate că am simțit nevoia organică de a dispărea dintre ei, cu teama și neliniștea unei povești care începea să-și desfășoare pânzele sub ochii mei, am rămas tăcută și i-am privit, încurajată și de sentimentul că oricum nimic nu mai conta acum pentru ei, decât ceea ce aveau să-și spună, ca după o lungă absență.
Ea și-a întors încet, foarte încet privirea și în ochii ei n-am putut citi decât o mare oboseală, pe care mișcarea greoaie a respirației, din adâncul pieptului(ceea ce îi făcea oasele sternului și mai evidente, iar în patul lor virgin, inima albastră creștea și se micșora ca o inimă adevărată, fără să palpite) o făcea și mai evidentă… nu era nevoie de nici un cuvânt, pentru că ea spunea cu tot corpul ceea ce era de înțeles…
Spune-mi ce vrei, să trăiesc o iubire interzisă, imposibilă, ce vrei, de fapt?, s-a auzit șoptit vocea lui, picurând silabele printre zgomotele metalice… era o apărare sau cel puțin așa părea, fără să sune deloc patetic. Bărbatul care stătea lângă ea fără să fie măcar aproape, nici măcar fizic (ceea ce ar fi fost de așteptat pentru o asemenea discuție), își apăra propria demnitate și dreptul la fericire cu o asemenea luciditate încât mi-a dat fiori… am simțit în el orgoliul de învingător al castei de războinici și încercam acum să-mi dau seama dacă o iubește, câtuși de puțin, sau care era originea acestei tăioase pledoarii, așteptam cu sufletul căuș să continue, deși aveam o vagă bănuială…
Ce crezi că simt atunci când te duc spre casă și știu că vei petrece noaptea în brațele lui?… vocea i se înălțase și brațul i-a zvâcnit ușor, ca și când ar fi vrut s-o prindă de mână, s-o facă atentă, s-o scoată din starea aceea de mută și dureroasă neclintire care se prelungea, peste marginile așteptării, simțeam în el mustind o nedreptate surdă pe care într-un moment-limită reușea, în sfârșit, s-o exteriorizeze… nu era gelos, cu siguranță, era mai mult o încrâncenare venită dintr-o mare și poate prea mult amânată atracție, sau iubire, sau pur și simplu căutare… Pentru prima dată, am descoperit că în privirea unui bărbat se pot ascunde infinite nuanțe și că ele pot vibra, atunci când dau glas unor sentimente cu totul și cu totul altfel decât crezusem eu că există…
Ea a închis cartea cu o liniște venită din adâncuri, de dincolo de ea, de dincolo de lume și de oameni și, ancorându-și privirea asupra lui, cu o sforțare pe care n-a mai putut să o reprime, i-a răspuns încet, ca într-o rugăciune aproape mută:
Dragul meu, (pronunțase dragul meu ca și când ar fi început să rostească un descântec), pentru mine nu există iubire-imposibilă, iubire-trofeu, iubire-ilegală, sau cum vrei tu să zici, pentru mine există doar acea iubire din dimineața de august, la ora de început de zi, de lume, de viață și de moarte, când mi-ai spus simplu, te iubesc!…de atunci am trăit într-o altă realitate, departe de orice determinare, de spațiu sau de timp, de suflet sau de minte, de ochi și de buze, de cruci și de pământ reavăn al acestei lumi, de atunci am adormit și m-am trezit fără să știu de mine, doar în umbra marii tale absențe, în tristețea de necuprins a marii tale depărtări și n-am știut cum să respir în afara ta, ai crescut în mine și te-am purtat în fiecare secundă a iubirii mele, o iubire pe care n-am mai citit-o decât în epopei.
De câte ori ai fugit de mine, de atâtea ori am sângerat în tăcere, ca un animal rănit, cu fiecare clipă mai anemică, mai slăbită de puteri… mi-am adunat toate forțele ca să transform iubirea asta – imposibilă, cum îi zici tu – într-o iubire-posibilă-în-toate felurile, puteam să-ți fiu amantă, și mamă, și confidentă, și singurul prieten sincer din lumea asta, învățasem temeinic, în fiecare noapte, să te cunosc, să-ți știu frământările, și visele, și idealurile… ce folos! M-am risipit în toate astea, m-a copleșit timpul care ucide în noi tot ce clădim cu atâta efort și cu atâta dăruire…am avut și eu o șansă, aceea de a scrie… salvatoare până la un moment dat, când mi s-au terminat amintirile și n-am mai putut să inventez altele, pentru că ai fugit de mine, ai fugit de apropierea mea, n-am știut niciodată de ce… am știut doar că azi eram… mâine n-a existat niciodată, nu era scris pentru mine, trăiam pentru fiecare cuvânt al tău, pândit pe ascuns, în orele târzii ale nopții și înainte de lumina albă a dimineții…
Dar acum nu mai pot, au secat în mine toate izvoarele, toate cerurile și nu mai găsesc nicăieri puterea să mai respir sau să-mi surprind inima bătând, am obosit, dragul meu, nu mai am nimic de oferit, sunt un pământ arid pe care nici un Dumnezeu n-ar mai putea călca fără să-și zdrelească picioarele, iartă-mă, nu mai sunt decât un fir de trestie gol pe care-l poartă vântul de acolo-acolo, îl spală ploile și-l năpădesc, în furtună, mișcătoarele nisipuri ale amintirilor… În mine își duce ultimele zile orice sentiment și nu mai pot iubi, și nici nu mai știu, de fapt, să mai iubesc… Nu-ți mai pot oferi nimic, pentru că nu mai am nimic, pentru că nu mai sunt nimic… Acum te rog… acum eu sunt cea care te rog… te rog, lasă-mă…
Începusem să tremur și m-am simțit atât de neînsemnată, încât dispărusem cu totul în catifeaua roșiatică a canapelei, gara mea trecuse de mult, orice gând trecuse de mult departe de mine, cuvintele ei îmi erau cunoscute toate, dar pe buzele acestea de pe care se rostogoleau greoi, sacadat, înfiorător de dureros, căpătau substanță de carne vie și sticloasă… talismanul de inimă albastră ieși în evidență încă o dată, devenit enorm cât un cord hipertrofiat, însoțind ultimele silabe cu suflul de pe urmă al unui muribund care poartă în el, spre un alt cer, povara unei mărturisiri izbăvitoare.
Cu siguranță, una dintre amintirile de care nu mă voi putea despărți niciodată…
Un articol de Iulia Tănase
