clopote nerostite
câteodată se-ntâmplă ca cineva să-ți arate
cum se iubește sau cum
se înalță o odă
cum dragostea poate umple cu
portocale și piersici,
ca pe-o cisternă pieptul tău
de căldură rotundă
și poate
nici atunci
nu înțelegi cum dragostea e
doar alungirea nedumerită
a unor degete furibund
zeiesc înzestrate
ce scormonesc febril și prelung
printre bărbați și femei
de scrum și nervi ciufuliți pe rotile
arzându-se
nepăsându-le, ascultă
ascultă-mă, bat clopote
nerostite.
(în volumul „flagrant delict de emoție”)
foto painting sursa
***
Iederă de tăceri, vino, miriapodă,
zăngănind brățări și zeițe
printre pietrele sângelui meu,
vino,
să creștem această casă din
muguri plesniți ce-ți poartă
chipul și jupuiala-n sepale de dor… Citește și până când nu ne mai săturăm
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
