Iederă de tăceri, vino, miriapodă,
zăngănind brățări și zeițe
printre pietrele sângelui meu,
vino,
să creștem această casă din
muguri plesniți ce-ți poartă 
chipul și jupuiala-n sepale de dor
Cum se golește timpul – ca o lacrimă vie,
cerneală de friguri ce arde
(ne)norocirile noastre flămânde,
hârtia și aripile ei
de avion subacvatic și copilăros –
așa se umple pământul năuc
din inima mea și din casa
ce crește, dospește până când
nu ne mai săturăm.

foto tumblr.com

Citește și caruselul din sufragerie