Iederă de tăceri, vino, miriapodă,
zăngănind brățări și zeițe
printre pietrele sângelui meu,
vino,
să creștem această casă din
muguri plesniți ce-ți poartă
chipul și jupuiala-n sepale de dor
Cum se golește timpul – ca o lacrimă vie,
cerneală de friguri ce arde
(ne)norocirile noastre flămânde,
hârtia și aripile ei
de avion subacvatic și copilăros –
așa se umple pământul năuc
din inima mea și din casa
ce crește, dospește până când
nu ne mai săturăm.
foto tumblr.com
Citește și caruselul din sufragerie
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
