mult mai ai de trudit nu poți da drumul
blestemului îmbrăcat în haine de duminică
pe stradă să cutreiere de nebun
toți își vor da seama că nu l-ai dresat îndeajuns
pletele-i sunt prea lungi și limba-i atârnă ca o funie de spânzurat
se bâlbâie-n dodii – e drept are ceva vibrație dar asta
nu va-nșela pe niciunul așa ferchezuit cum e
se vor feri ca de dracu
și nu va ajunge pe nimeni
mai lustruiește-l
dar ține-l în zdrențe și hățuri
dă-i peste bot și înrăiește-l
și așteaptă așteaptă
testul cuvintelor ce sar în gol
de la o trambulină rănită
despicându-mă
cine știe când vor ieși la suprafață
și mâine-i o zi
mă amăgești mă duci
cu zăhărelul
e posibil să mă înșel
și toate astea să mi se fi părut doar
foto sursa
Citește și mă și mir când întâlnesc una
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
