Sinceritatea nu trebuie să devină lama unui topor.
Sunt butuci și butuci.
Uneori, ajunge un singur cuvânt
pentru a fi spintecat în două.
*
Îmbrățișarea trebuie să fie mărime potrivită.
Nu-i deloc pentru a tăia respirația,
ci pentru a drămui ieșiri și intrări de viață.
*
Fă-ți inima să-și aducă aminte de cer.
Când știi de unde ai plecat și cine ești,
n-ai cum să fii doar prizonierul țărânii.
*
noiembrie mi-a furat calea,
într-o zi de marți, către asfințit,
când prea puțină lumină
se mai încumeta să stea jertfă
la granița dintre ieri și azi.
cântecul, a murit în spinul lung,
cu pieptul înfipt fără ezitare,
un final măreț pentru o iubire
scrisă-ntr-o singură vară grăbită.
visul s-a reîntors în cocon,
iar de sus, fără nicio pregătire,
m-a nins pentru un alt înțeles.
a venit iarna, iubite.
*
Mi-am fost ață și ac mi-am fost.
Mi-am cusut inima
fără noduri, culori stridente și nepotriviri.
De n-am găsit nuanța potrivită,
am așteptat, tăcută și vulnerabilă
pe banca de sub copacul
ce s-a săturat de vară.
Pe când lui i-au început
a-i plânge frunzele-n cădere,
tăcută și întomnită,
săvârșit-am o inimă brodată.
O port pe afară,
tot tăcută,
tot vulnerabilă,
tot iubitoare.
*
Eu sunt femeia cu frumos în umblare.
Nu știu de mi-e dat, ori de-s mai hăruită,
dar știu sigur că el, frumosul,
m-a căutat până am învățat casă să-i fiu.
Nu mă mai uit în ochi de om,
nici urechi pentru vorbe mieroase nu mai am.
Ce-i ușor și pare perfect, mă ocolește,
căci în curtea mea, am desperecheate momente,
ca-ntr-un anticariat cu piese valoroase.
De după gard, sunt râsă, judecată și numită ciudată.
Degete se-ntind spre mine,
de parcă ar străpunge în carne vie,
atârnându-mă, proscrisă, pe-o cruce de mâini murdare făurită.
În timpul ăsta, sunt oarbă, surdă și mută.
M-am mutat în mine și mă văd, mă aud, îmi vorbesc,
mai clar ca niciodată.
A trecut o altă toamnă.
Sunt plină de frunze, de oameni vii și de cuvânt.
Eu sunt femeia cu frumos în umblare
și iubesc frumos.
