Deși e pictată pe perete, nu este o frescă

Între nenumăratele variante din toate timpurile ale Cinei cea de Taină, cea a lui Leonardo da Vinci,  a rămas cea mai cunoscută, iubită, redată şi interpretată. Pictura murală, la care s-a lucrat timp de 7 ani (7 – cifra perfecțiunii) are dimensiunile de 460×880 cm și se găseşte în fosta sală de mese a bisericii dominicane Santa Maria delle Grazie din Milano.

Nu va fi regăsită în niciun muzeu, și, deși există multe opere de artă inspirate de această pictură (chiar la Rubens sau Rembrandt), ea va rămâne în forma aceasta pentru mult timp înainte. Încă un detaliu tehnic: deși e pictată pe perete, nu este o frescă. Repudiind tehnica tradițională, ale cărei impedimente erau lipsa de strălucire a produsului final dar și procesul lent de uscare a suprafeței, da Vinci a inventat o tehnică proprie, folosind pete de tempera direct pe piatra prelucrată inițial astfel încât să păstreze calitățile vopselei și să protejeze, în același timp, de umezeală.

Înainte de a trece la interpretare – într-o cheie simplistă, desigur – mai trebuie să știm că din această capodoperă foarte puțin mai reprezintă lucrarea inițială. Tehnica inventată n-a fost chiar infailibilă, dar, cu toate acestea, trecerea timpului n-a reușit să-i altereze faima.

La începutul secolului al XVI-lea, a început un proces de deteriorare ireversibil, porțiuni mari din această așa-zisă frescă începând să se desprindă de pe pereți. La mijlocul secolului, a fost declarată „ruină”, iar lucrările de refacere n-au făcut decât să agraveze situația. O campanie de restaurare a început după cel de-al Doilea Război Mondial, cu mijloace moderne, a fosr reluată în 1980 și terminată în 1999, cu observația că operația a fost reușită, dar a și demonstrat cât de puțin s-a mai putut conserva din pictura inițială.

Unul dintre voi mă va trăda

În maiestuoasa ei simplitate, compoziția scenei ține de domeniul capodoperelor, forța ei artistică rezidă în unicitatea perspectivei psihologice din care este surprinsă: după ce Mântuitorul revelează Adevărul despre cei adunați acolo, despre trădarea care va urma și despre efectele ei, cei adunați în jurul său trăiesc un moment care depășește umanul, fiind un amestec de uimire, șoc, spaimă, la auzul Cuvintelor Lui.

După cum știm, Leonardo da Vinci era intens preocupat de fiziologia umană (dovadă miile de schițe și studii care au rămas), de alcătuirea și funcționarea corpului umna, dar iată acum noutatea pe care o aduce acest tablou: finețea analizei stărilor interioare, așa cum se reflectă ele în fizionomia personajelor este dovada indubitabilă, iarăși și iarăși, a geniului său. „AMEN DICO VOBIS QUIA UNUS VESTRUM ME TRADITURUS EST” – Cuvinte neînțelese de oamenii simplu, în ciuda învățăturii lor, pentru că sunt venite din zona acelei ființe născute din Ființa supremă. „Unul dintre voi mă va trăda”: stupoare generând reacții diferite pe fețele Apostolilor, fiecare în felul său exprimând incapacitatea umană de a înțelege adevăratele resorturi ale dumnezeirii lui Iisus. Psihologie fără cuvinte, avant la lettre. Singurul care face excepție este cel însingurat, aflat deopotrivă de o parte și de alta a binelui și a răului, la limita dintre ele, de unde va cădea în abisul nimicniciei umane, îmbogățindu-se cu 30 de monede (aproape 17 dolari) pentru vânzarea celui care-i fusese Părinte și Învățător, singurul care este și el în posesia adevărului. Inclusiv noțiunea de „adevăr” poate fi aici discutată, pentru că unul este Adevărul absolut, apanaj al Divinului, cel vizionar, altul este adevărul celui căzut în păcat, pentru care nu există teamă de repercusiuni.

Iuda față în față cu Iisus. Divinul cu umanul. Adevărul cu minciuna. Sacrul și profanul. Poate că acest tablou mai are și puterea de a discerne între valoare și non-valoare, noțiuni capitale care stau la baza lumii, poate în acest tablou își găsește expresia cea mai subtilă maniheismul, etica și arta pură, ca să numim domeniile cele mai generale ale observației umane.

Totodată, gesturile lui Iisus, arătând spre pâinea și vinul din pocale, indicându-le drept Trupul și Sângele Lui, fixează și momentul în care se naște Taina Euharistiei, aducând laolaltă cele mai importante simboluri ale creștinătății.

Pictând fără răgaz

În timp ce Leonardo picta ”Cina cea de taină” veneau spectatori să-l vadă și se așezau în liniște să-l urmărească lucrând.

Crearea lucrărilor de artă devenise un eveniment public și, potrivit mărturiei unui preot, Leonardo „venea aici la primele ore ale dimineții și se urca pe schele”, după care „rămânea acolo fără să lase pensula din mână de la răsăritul soarelui până la apus, uitând să mănânce sau să bea, pictând fără răgaz”.

Să ne amintim vorbele lui Iisus în acel moment:

Seara, Iisus a şezut la masă cu cei doisprezece ucenici ai Săi. Pe cînd mîncau, El a zis: ,,Adevărat vă spun că unul din voi Mă va vinde.”

Ei s-au întristat foarte mult, şi au început să-I zică unul după altul: ,,Nu cumva sînt eu, Doamne?” Drept răspuns, El le -a zis: ,,Cel ce a întins cu Mine mîna în blid, acela Mă va vinde. Negreşit, Fiul omului Se duce după cum este scris despre El. Dar vai de omul acela prin care este vîndut Fiul omului! Mai bine ar fi fost pentru el să nu se fi născut!” Iuda, vânzătorul, a luat cuvîntul, şi I-a zis: ,,Nu cumva sînt eu, Învăţătorule?” ,,Da”, i -a răspuns Isus: ,,tu eşti!”

Pe cînd mîncau ei, Isus a luat o pîne; şi după ce a binecuvîntat, a frînt-o şi a dat-o ucenicilor, zicînd: ,,Luaţi, mîncaţi; acesta este trupul Meu.”

Apoi a luat un pahar, şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, l-a întins către ei, zicând: ,,Beţi toţi din el; căci acesta este sîngele Meu, sîngele legămîntului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor. Vă spun că, de acum încolo nu voi mai bea din acest rod al viţei, pînă în ziua cînd îl voi bea cu voi nou în Împărăţia Tatălui Meu.” (Matei, 26)

Legendă

O legendă străveche spune că da Vinci a întâmpinat o reală problemă trebuind să găsească o modalitate prin care să imprime binele pe chipul lui Iisus și răul pe cel al lui Iuda.

A pictat toate personajele, dar pe cei doi nu reușea să-i contureze. Avea nevoie de modele și nu le găsea. Într-o zi, pe când asista la concertul unui cor bisericesc, a remarcat chipul unui adolescent. Acesta făcea parte din cor și da Vinci i-a găsit asemănarea cu întruchiparea lui Iisus. L-a invitat pe copil în atelierul său și a realizat mai multe schițe după chipul său.

Detaliu – Cina cea de taină

Jumătate din problemă fusese rezolvată, dar cealaltă încă persista. După ce model să-l picteze pe cel al lui Iuda? Văzuse deja sute de oameni, și totuși niciunul nu reușise să-i inspire nevolnicia acestui personaj, corupția, meschinăria, jalnicul caracter, fățărnicia… În fine… După săptămâni de căutări, cineva i-a spus pictorului că în una din temnițele din Roma s-ar afla un criminal condamnat la moarte a cărui față întruchipează exact expresia pe care o căuta de atâta vreme. Călătoria la Roma s-a făcut îndată, iar omul a fost eliberat pentru o perioadă de timp, contra unei cauțiuni, spre a-i servi de model marelui Leonardo. Într-adevăr, chipul lui l-a inspirat, emanând viciul, putreziciunea morală, ruina a ceea ce cu greu mai putea fi considerat o ființă umană.

Cu permisiunea regelui, criminalul a fost adus la Milano și folosit ca sursă de inspirație în „atelierul” lui da Vinci. La ultima tușă a picturii, maestrul ar fi spus: „Am terminat. Puteți să-l duceți pe prizonier unde îi este locul.” În timp ce era preluat de către gărzi, tâlharul și-a pierdut cumpătul și s-a năpustit spre pictor, strigându-i în față: „O, da Vinci! Chiar nu mă mai recunoști?” Acesta, cu ochii formați în urma atâtor studii pe subiecți umani, l-a privit cu atenție și a replicat: „Nu, nu te-am mai văzut niciodată până în momentul în care te-am găsit în temnița din Roma.”

În acest moment, prizonierul și-a ridicat ochii spre cer și a strigat din nou: „O, Doamne, chiar așa de jos am căzut?” Apoi și-a întors fața spre pictor și i-a adus aminte:  “Leonardo da Vinci! Privește-mă bine, pentru că acum 7 ani m-ai pictat în locul lui Iisus, tot pe mine.”

Dar trecuseră ani de cădere în viciu și în mizerie.

Da Vinci a rămas înmărmurit și a realizat că binele și răul sunt cele două fețe ale aceleiași monede…

În 28 mai 1999, la Milano, Italia, după 22 de ani de lucrări de restaurare, capodopera lui Leonardo da Vinci ‘Ultima cină’ este expusă din nou.
‘Cina cea de taină’ (în italiană Il Cenacolo sau La Ultima Cena) este o pictură murală a lui Leonardo da Vinci, realizată între 1495 și 1498 pentru patronul său, ducele Ludovic Sforza din Milano.
‘Cina cea de taină’, se găsește în fosta sală de mese a bisericii dominicane Santa Maria delle Grazie din Milano.
Lucrarea măsoară 460 x 880 cm și a fost executată în tempera și ulei, aplicate pe un strat dublu de ipsos, în perioada cuprinsă între 1494 și 1497. Pictura reprezintă scena biblică a Ultimei Cine a lui Iisus Cristos, așa cum este descrisă în Evanghelia după Ioan (13:21), redând reacțiile diferite ale apostolilor săi, după ce Isus anunțase că unul dintre discipolii săi îl va trăda. Redând furtuna născută în sufletul discipolilor la auzul cuvintelor „Unul dintre voi mă va trăda!”, artistul a redat felul divers în care, potrivit vârstei și temperamentului, apostolii au reacționat la aceste cuvinte fatidice.
Compozițional, Cina cea de Taină a fost construită după raționamente aproape matematice. Apostolii au fost împărțiți în patru grupuri de câte trei, dispuse două la dreapta și două la stânga lui Isus, care se află în centru. Spre a fi mai proeminent, Isus a fost situat în dreptul unei ferestre prin care se vede un peisaj cu orizontul foarte coborât, având deci ca fundal cerul.
Tehnica folosită de Leonardo, lucrând pe tencuială uscată cu materiale asemănătoare picturilor pe lemn, s-a dovedit neadecvată, rezultatul fiind că, după puțin timp, vopseaua a început să se desprindă, fapt atestat într-o scrisoare a lui De Beatis din 1517, adresată cardinalului din Aragona. În cursul secolelor, pictura a fost de mai multe ori restaurată, rezultatele fiind mai degrabă negative, întunecându-se suprafața pictată. Călugării dominicani au distrus peretele inferior, deschizând o ușă chiar la mijloc, eliminând astfel picioarele lui Iisus. Ultima restaurare, începută în 1978 și terminată la 28 mai 1999, a reînnoit pigmentul colorant milimetru cu milimetru, restituind și consolidând astfel ceea ce mai rămăsese din pictură și readucând la vedere aspecte dotate de o luminozitate și prospețime neașteptate. În august 1943, în urma unui bombardament aerian, tavanul încăperii se prăbușește dar pictura rămâne ca prin minune intactă, protejată doar de câțiva saci cu nisip.
În 1980, împreună cu biserica și cu mănăstirea dominicană, opera lui Leonardo a fost declarată de către UNESCO patrimoniu al umanității.

Citește și S-a furat Gioconda