Francezul Charles Perrault (12 ianuarie 1628 – 16 mai 1703) e bine cunoscut în rândurile aristocraților de la curtea regelui Ludovic al XIV-lea datorită familiei nobile din care provine, în primul rând. Studiind Dreptul, se implică din ce în ce mai mult în viața publică și lucrul acesta îi deschide perspective înalte, mai ales pentru faptul că știe să se facă plăcut în societate, chiar dacă are unele idei foarte îndrăznețe. Ba mai mult, se lansează în cea mai răsunătoare polemică din vremea aceea, care va deveni un punct de referință în istoria genului și a literaturii din Franţa secolului al XVII-lea, ajungând să fie cunoscută sub un titlu răsunător: „Cearta dintre antici şi moderni”.

Ea a durat câteva decenii, mereu ambalată de cercetările și punctele de vedere exprimate tranșant de către oamenii importanți ai societății culturale a vremii, avându-i ca protagonişti pe Nicolas Boileau, notabilul autor al Artei poetice (vă amintiți, desigur, celebrele versuri: O, voi, ce vreţi a scrie, cuprinşi de-nvăpăiere,/Urmând de bună voie spinoasei cariere,/Nu încercaţi în versuri zadarnic să lucraţi,/Nu socotiţi drept geniu iubirea să rimaţi:/Fugiţi de-a ei ispită ce v-a ieşit nainte,/Vă măsuraţi puterea, precum şi-a voastră minte… ), Montaigne, La Fontaine, Racine, Rousseau – de partea ”clasicilor”, desigur, și pe el, alături de Molière, Corneille, Descartes, Voltaire, Diderot în capul listei „modernilor”. Lupta de principii dintre cele două tabere a fost grandioasă, cu atâtea minți luminate de o parte și de alta, soldându-se cu victoria „modernilor” – convenţională mai degrabă, în sensul impunerii unei gândiri revoluționare, nu în cel al anihilării principiilor clasice, lucru imposibil, de altfel…

Devenise între timp membru al Academiei Franceze și scria versuri „de curte”, măgulindu-l pe Colbert, care îi returnase liricele favoruri sprijinindu-l să devină secretar al Academiei Inscripţiilor şi Artelor Frumoase, fondată în anul 1663. În 1669, câțiva ani mai târziu, din această postură, l-a sfătuit pe Ludovic al XIV-lea să includă 39 de fântâni care să reprezinte fabulele lui Esop în labirintul de la Versailles din grădinile castelului, realizând şi un ghid al labirintului, “Labyrinte de Versailles”, tipărit la Paris în 1677…

Din nefericire, nu același succes l-a avut Perrault și în viața sentimentală: Marie Guichon, fata de 19 ani cu ochi de peruzea care-i vrăjise inima la 44 de ani, a murit după 6 ani de mariaj, lăsându-l pustiit. Ca o fatalitate, își pierde mai apoi și slujba de secretar… avea deja 67 de ani… marea dezamăgire îl face să se retragă din viața publică și, pentru o vreme, se mărginește la a medita asupra ciudatelor meandre ale vieții. Ca și Alecsandri, de altfel… Și tot ca „veselul” bard de la Mircești, își regăsește forța creatoare într-un domeniu cu totul atipic față de preocupările de până atunci – folclorul pentru copii – mai cu seamă că se dedicase cu totul acestora, în lipsa mamei.

Regăsește în poveștile populare o lume în care se refugiază ca într-o oază de seninătate, umor și jovialitate, și începe să le prelucreze cu un aplomb extraordinar. În unele, se folosește de elemente reale: un castel, oameni pe care i-a întâlnit, ajungând să construiască țesătura narativă cu o asemenea măiestrie încât e pe deplin satisfăcut de ceea ce face și, în consecinţă, publică ”Poveștile mamei mele gâsca”, chiar dacă o face sub numele fiului său născut în 1678, Pierre (Perrault) Darmancourt (Armancourt fiind numele unei proprietăți cumpărate pentru el), probabil de teama de reacția adversarilor săi literari… Motanul încălțat, Scufița Roșie, Frumoasa din pădurea adormită, Tom Degețel, Cenușăreasa, Barbă albastră … își iau zborul în lume și, după ce o străbat în cele patru colțuri, îi aduc faima de părinte universal al basmelor.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Este citit de atunci cu aceeași fidelitate de o întreagă umanitate, chiar și în rescrierile Fraților Grimm, care mai ”îndulcesc” un pic din asperitățile unor acțiuni care puteau genera teamă celor mici. Unele din ele vor fi ecranizate cu mare succes la public și îi vor spori și mai mult faima în lume.

Ceea ce impresionează la el este scriitura vioaie și naturalețea stilului, dar mai ales acea lecție moralizatoare pe care fiecare poveste își clădește ficțiunea. Părinții vor avea o cale atât de plăcută de a atinge sufletul copiilor prin lectura aventurilor unor personaje care le vor deveni imediat îndrăgite – uneori până la sfârșitul vieții, iar copiii vor adormi liniștiți, cu gândul la cea mai importantă valoare a lumii: Frumusețea… e un dar atât de mare, că poate ține loc de toate celelalte și, când o ai, nu văd să mai existe ceva care poate să te necăjească, spune Perrault, pentru cine are urechi să audă, pentru cine nu, apoi acela să caute să învețe acum, că niciodată nu e prea târziu să ne deșteptăm, chiar dacă citim povești de adormit copiii, cum se zice în popor…

Citiți și Simone de Beauvoir: Nu-mi fac iluzii că mă vei iubi