Scrisoare adresată de Marin Preda lui Cezar Ivănescu, Mogoşoaia 1979
Tulburat, l-am rugat să intre pentru puţin timp, l-am întrebat dacă nu se simte bine şi de asemenea l-am întrebat dacă pot citi de faţă cu soţia mea scrisoarea pe care mi-o încredinţase ceremonios. A încuviinţat cu blîndeţe şi c-o absolută siguranţă în tonul vocii…
„Dragă Cezar Ivănescu
Din motive vechi ţărăneşti mă gîndesc adesea că de pildă un accident de maşină s-ar putea să-mi fie fatal (era să şi fie în februarie curent) şi atunci îmi vin îngrijorări cu privire la soarta manuscrisului meu «Cel mai iubit dintre pămînteni», care a ajuns la 1 000 de pagini. Ştii bine, rudele, soţia, oricît de iubitoare, după ce mori îţi publică manuscrisul şi acceptă orice ingerinţe, tăieturi etc. cum a făcut D-na Rebreanu cu jurnalul acestuia (a tăiat din el orice referire la persoana ei). N-aş vrea să păţesc la fel, şi te-aş ruga ca în caz de ceva nu neapărat foarte grav, dar care m-ar împiedica să-mi păzesc acest manuscris, să-l iei asupra dumitale şi să ai grijă de el din toate punctele de vedere. Din acest mss. mai posed două copii la loc sigur, dar nu atît de sigur ca la dumneata şi doamna Mery, care sînteţi oameni tineri (mulţi înainte!). Acele copii sînt conforme cu originalul, adică sînt corectate de mine, dar nu atît de bine precum copia pe care ţi-o încredinţez.
Merci şi să sperăm că nu va fi nevoie s-o faci!
Cu prietenie, Marin Preda
Mogoşoaia, 22 IV 1979“
Nu a fost nevoie s-o fac, dar pentru ca sufletul meu să nu mi se înăbuşe, acum, cînd Marin Preda e mort, trebuie să mărturisesc… Rude iubitoare şi şacali literari adînc interesaţi ne-au îndepărtat cu metodă de Marin Preda căruia i-am ocrotit cu sufletele şi cu braţele noastre viaţa. Simţeam cum ceva fatal se abate asupra făpturii fragile a „celui mai neiubit dintre pămînteni“… M-am rugat noapte de noapte pentru viaţa lui şi a celorlalţi care-mi erau dragi… le bîiguiam delirant numele…
Cei care cu metodă l-au purtat către moarte pe Marin Preda, cum l-au purtat şi pe Nicolae Labiş, vor plînge şi vor striga tare, o ştiu…
Vor scrie…
Nestăpîn pe gînd şi pe mîna dreaptă aproape anchilozată nu pot scrie decît atît: noi te-am iubit, domnule Marin Preda şi dovada că te-am iubit e că ai trăit… apoi au venit „trăitorii“, „iubitorii“, „însoţitorii“, „profitorii“… şi ni te-au dus în vertijul fatal… ultimul dar pe care vi l-am făcut, o nenorocită de copie după „Cartea morţilor tibetani“,… cred că sînteţi încă în preajma noastră, pentru încă puţin timp, veţi vedea ce groază ne va lovi, domnule Marin Preda.”
Cezar Ivănescu, Scrisoare, Luceafărul, 18 mai 1980
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
