Minciuna are picioare scurte, dar încrederea înșelată?

Priveam absentă pe geam la vremea fumurie ce se prefigura în zorii unei noi zile, la fel ca sufletul meu gri, depărtat, înstrăinat de tot ce știa și simțea. Priveam vremea de afară și sufletul meu care era unul complet diferit de cum îl construisem în ani de zile. Era pierdut în depărtarea aceea atât de palpabilă, dar totuși iluzorie.

Priveam o formă amorfă de ceva ce fusese până nu demult culoare, exuberanță și viață. Priveam cerul plumburiu și anost și nu vedeam nicio diferență între el și sufletul meu. Mă simțeam anesteziată de orice simțire și îmi era bine așa cum îmi era. N-aș fi putut îndura să picur din nou lacrimi, sânge și iubire trădată. Era prea mult, prea greu, prea dureros să mă lupt iar cu balaurii pe care reușisem cu greu să-i îmblânzesc de-a lungul timpului și niciodată complet. Îmi plăcea anestezia așa cum îmi era căci orice altceva în locul ei ar fi fost urlet sumbru, terifiant de-a dreptul, al unei inimi prea mult încercate.

Simțisem oare durere? Simțisem oare dezamăgire în cea mai cruntă formă a ei când realitatea dureroasă mă pleznise peste ochi, cu o forță ce-mi destabilizase toate credințele, speranțele și visele mele? Nu mai voiam să știu… De fapt, îmi lăsasem sufletul în voia sorții, să plutească, să se afunde sau să-și ia zborul după bunul lui plac. Nu mai conta nimic. Nici măcar zâmbetul acela atât de luminos din zilele însorite.

Avusesem parte de două dureri ce nu se puteau exclude una pe cealaltă, oricât aș fi încercat eu. Încercasem, din lipsă de reacție sau amorțire sufletească să deslușesc care mă durea mai tare. Biet suflet rănit nu știa și nici nu vedea mai departe, voia doar atât, să știe care durere își înfigea mai tare cuțitul în carnea vie, sângerândă ce devenise. Nu știu de ce devenise vital răspunsul ăsta și de ce o comparație atât de trivială ocupase subit existența gândurilor mele care se învârteau obsesiv în jurul acestei dileme. Probabil era un fel de zid gros, de apărare, un mecanism care mă ajuta să procesez informația, realitatea care-mi strivise orice speranță, orice gând luminos sau vis frumos ce încolțea în fiecare dimineață.

Absolut toate întrebările firești ce se nășteau haotic, care țâșneau ca un gheizer din rațiunea ce nu mă părăsise niciodată, se pierdeau în neant pentru că nu mai aveau nicio bază solidă, nicio justificare, dar mai ales răspunsurile lor nu mai aveau nicio valoare. Răul fusese produs cu mult timp în urmă iar eu refuzasem cu multă încăpățânare să-l accept. Un adevăr dureros care stătea bine acuns sub preș, fiindcă pentru mine era mult mai comod să-l știu acolo, bine dosit. Întotdeauna, datoria fiecăruia de a se privi în oglindă cu toată sinceritatea de care poate da dovadă e o treabă extrem de incomodă. Inconfortabilă. DUREROASĂ.

Ne este mult mai ușor să ne zâmbim rapid, să ne retușăm machiajul și să plonjăm în viață cu încrederea total falsă că ne este bine. Nu, nu ne este bine atâta timp cât nu scormonim după tenebrele trecutului, după rănile nevindecate din copilărie și nu numai. După ce ne iertăm, dar mai ales ne iubim. Ciudat cum iertăm atât de ușor pe alții, dar pe noi, nu.

Suntem proprii călăi ai fericirii și împlinirii noastre.

Priveam pe geam absentă și încă puneam în talerul inimii mele cele două dureri, întrebându-mă retoric, fără rost și fără noimă, ce doare mai tare, minciuna sau încrederea înșelată?

Din „Cioburi de suflet”.

Puteți să mai citiți și După ce trece dorul, ce mai rămâne?, de același autor.

Pe Fabiola  o găsiți aici.