În seara aceea i-am simțit prima data catifeaua și căldura mâinilor. Cele mai frumoase mâini de bărbat pe care le-am văzut vreodată! Cu degete lungi, de pianist. Foarte masculine, emanau o forță anume. Dar nu forța aceea de brută, ci o putere pe care o intuiam cumva clocotind prin venele pronunțate, pe care o simțeam ieșind la suprafață, prin piele, doar discret, atât cât să o ghicești și să te tulbure. Două mâini pregătite să mă ia în primire și să mă țină la adăpost de orice pericol al lumii ăsteia. Mâinile lui Sergiu erau fortăreața mea.
Curaj, mi-a spus când am întors obrazul ca să prindă el sărutul pe care buzele nu erau pregătite să îl primească încă. Nu știam atunci, nu mă puteam hotărî pe loc.
Pe furiș, încercasem să duc la bun sfârșit întâlnirea dintre cele două perechi de buze. Gurile se cunoscuseră și înainte, însă numai închipuit, visat, când încă nu aveam la îndemână concretul cărnii, al parfumului, al mâinilor lui tulburătoare, al ochilor în care ne citisem ce nu ne-am spus niciodată sau poate prea târziu. Îl cercetasem pe îndelete, în gând. Pe ascuns, îi răvășeam părul în fel și chip, îi mângâiasem fața abia atingând pielea cu buricele degetelor, totuși, conștiincios, ca nu cumva să neglijez vreun locșor și să-i pot învăța pe de rost harta pielii.
Îi ghiceam gustul buzelor încă de atunci. Știam pe de rost, lăuntric, liniștea, calmul, căldura buzelor și tânjeam, fără să știu, după un sărut apăsat, prelung, aproape calculat, care îmi spunea Cât ești cu mine, nimic rău nu ți se poate întâmpla. Adevărul este că nu îmi amintesc niciun lucru câtuși de puțin rău care să mi se fi întâmplat avându-l în preajmă. Dar numai atunci când eram împreună în carne și oase, respirând același aer, împărțind aceleași clipe. Numai atunci răul stătea departe. Pesemne, numai prezența lui era, ea însăși, îndeajuns de puternică să țină Fericirea în preajmă și să gonească demonii. (fragment din romanul în lucru „Ziua Fericirii”)
Citește și Trebuia sa-mi traiesc perfectiunea normalului alaturi de el
Sunt o Femeie avocat care s-a trezit într-o zi în fața mașinii de scris împinsă o forță lăuntrică pe care n-aș ști să o aștern în cuvinte și care a trezit în mine o poftă nemărginită de a scrie. În timp, pofta s-a transformat într-o nevoie acută de a sta față în față cu mine, cu adevărul din miezul meu. De a-mi privi în ochi fricile, iubirile nerodite și demonii ascunși prin cotloane de frica luminii. De a mă scrie mai întâi pe mine, descompundu-mă, bucată cu bucată, operând și cosând plăgile sângerânde pentru ca apoi să mă pot reasambla într-un Eu vindecat. Așa s-a născut volumul de proză scurtă la care lucrez intens. Mocnește în capul pieptului și ideea unui roman de dragoste ceva mai neobișnuit. Am decis să las celor două proiecte șanse egale de izbândă și le-am promis că va vedea lumina tiparului cel care va pulsa mai puternic sub epidermă și îmi va ține muza aproape. Scrisul să-mi fie spovedanie și doctorie întru renaștere.
