Niciodată, dar niciodată!
n-o să-ți dezvălui micile mele
leșinuri de-ncântare
alunecam dintr-unul într-altul, purtată
pe brațele tale ca niște acoperișuri de sunete încordate
Inventasem alte unități de timp care
se potriveau mult mai bine, așa poticnite
în felii seducătoare de pâine, printre
pernele umplute cu gândurile tale și
ciocuri de mierle
Mi-era cald și-mbrăcam, uneori,
în culori furioase trupul meu
de nisip glorios
iar spaimele, prefăcute în pietre,
jucau cu mine un șotron atât de
sentimental că până și plânsul, uscat,
se aruncase
pe fundul mării în sticle de solzi
cutremurători
Când voi înceta să te iubesc
toate astea
lăsate vor fi în caruselul
din sufragerie.
foto tumblr.com
Citește și Făclii inverse
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
