caii lui Gamoneda
pare că plâng
din hemglobine mușcând
zăbala dulcelui sânge
neostenirea lor te face să râzi
sau lacrima să înghiți după cum
speri că fiul tău va purta
ochii tăi
ceva ce tu n-ai
știut folosi
și că va zbura
la joasă-nălțime
pe sub
radarele morții
ce poate fi
mai înălțător?
foto sursa
***
obosesc. apele mele cer îndurare
cu glasul îngust al peștilor
cu murmurul orb și tenace al nisipului.
o rochie flutură alb acum pe catarge. îmi vine
turnată. cum prelingi un trup cald într-o îmbrățișare.
oboseala se toarnă pe sine în forma somnului
înfruntându-i pieptul acvatic. în minte
calcule complicate o fac să tremure asemeni
unui compas dezacordat… Citește și acuarela
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
