anul trecut am stat la taifas cu cerul
în dimineața asta a luat foc

Azi noapte a intrat la mine în casă tot cerul. Pe geam, că la ușă nu știe să bată ca omu’.
S-a așezat confortabil pe canapea și m-a rugat să-i fac o cafea. Avea chef de palavre. I-am zis că e mai bine să plece, că locul lui e afară, deasupra lumii.

Mi-a spus că a obosit, că s-a plictisit de infinitul în care aștri mor. Și că e timpul să se uite la oameni de aproape, că depărtarea o cunoaște destul. „Și ce vrei să facem?”, l-am întrebat. „Nimic, lasă-mă doar să te privesc un pic, așa cum te uiți tu la mine în nopțile în care nu ai somn”. Înainte să-l las să mă privească în voie, am pus perna cu bufnițe peste Lună; mă orbea lumina ei rotundă.

Apoi m-am așezat în fața cerului, pe fotoliu. Stăteam așa, în tăcere, cu veioza aprinsă într-un colț de întuneric. M-am simțit ca la psiholog. Îmi venea să-i destăinui toate durerile maturității mele care mi-au afectat copilăria. Toate lacrimile mele care mi-au marcat primul țipăt din viața asta.

Aș fi vrut să-i spun că mă ustură pielea din cauza ceaiului fierbinte pe care l-am vărsat pe mine, că trebuie să-mi cumpăr o pijama nouă, că nu știu să merg cu bicicleta, că uit cifrele și numele oamenilor, că îmi doresc să-mi compună un poet niște versuri. Am vrut să-i spun să nu se mai plângă de infinit, că toți avem probleme.

De exemplu, brazii s-au săturat de veșnicul verde, și ei tânjesc toamna după niște culori pe ram. Am vrut să-i spun o grămadă de lucruri, dar n-am mai apucat pentru că cerul, nesimțitul, a adormit. Pe canapeaua mea stătea înghesuită, cu genunchii la piept, nemărginirea. Uneori și cerul are nevoie de un somn bun. L-am acoperit cu o pătură moale, l-am sărutat pe frunte de noapte bună, apoi m-am dus la culcare, în patul meu.

Când m-am trezit văzduhul dispăruse din casă. Pe covor am găsit împrăștiate niște stele. Le-am pus într-un prosop, apoi le-am pisat cu ciocanul, așa cum văzusem că făcea bunica cu boabele de piper. Le-am transformat în praf pe care l-am pus într-un borcan, în cămară.
Azi dimineață am turnat tot praful de stele în cafea. Se pare că am făcut o intoxicație ceva. Pe umărul drept mi-a apărut Carul Mare.
M-am dus la fereastră și m-am uitat la cer.
El s-a făcut că plouă.

Citiți și Pastila de inimă