Numele Simonei Preda este, de câțiva ani încoace, sinonim cu jurnalismul cultural de calibru. Este istoric, critic literar, cercetătoare, publicistă, autoare a două volume de nonficțiune (Patrie română, țară de eroi, 2014; Regina-mamă Elena, mariajul și despărțirea de Carol al II-lea), așadar așteptările de la primul volum de ficțiune – romanul Cabinetul albastru (Litera, 2021) – sunt mari. Iar Simona Preda nu dezamăgește.
Citind paginile Cabinetului albastru, intrăm în universul lăuntric al unei femei aflate într-o răscruce existențială: profesională și sentimentală. Pictoriță de icoane, ea nu reușește de ceva vreme să picteze ochii sfinților, analogie cu blocajul scriitorului care rămâne intimidat în fața paginii albe și nu reușește să-și îndeplinească menirea. Și nici ca femeie nu a atins împlinirea: la cei treizeci și ceva de ani ai ei are trei relații eșuate, din care nu au lipsit iubirea și dezamăgirea, și pe care încearcă să le disece în timpul ședințelor de psihoterapie în cabinetul albastru al doamnei G.
Metafora cecității are o dublă valență în romanul Simonei Preda. Pe de o parte, există o orbire în plan conștient(izat), regăsită în orbitele albe ale sfinților, care sunt reluate, ca într-un ecou vizual, și în cele ale cailor; pe de altă parte, există o orbire subconștientă, adevărata cauză a dezechilibrului existențial, căci, la fel ca în romanul lui Saramago Eseu despre orbire, suntem orbi dinainte de a fi orbit, cecitatea arătând dezorientarea, frica, nesiguranța, sentimentul de dezrădăcinare într-o lume în care eroina se simte din ce în ce mai străină. („Am trăit pentru el o perioadă și am ajuns să mă rătăcesc în mine.”)
Personajul principal al acestui roman narat la persoana întâi provine dintr-o familie de „dive locale doar pentru că se căsătoriseră cu bărbați cu funcții importante”, devenind simple accesorii depersonalizate, lucru de care se dezice complet eroina, împotrivindu-se (sub)conștient unui tipar asumat de predecesoarele ei. Ea nu vrea să fie definită prin partenerii ei sau prin clișeele socio-culturale („Cursa feminității e dată de frumusețe – eu am pierdut-o.”), ea vrea să se autodefinească prin propriile merite.
Și cum poți să crești în ochii tăi și să-ți găsești motivația necesară să ieși din casă dacă nu reușești să-ți duci la capăt menirea, să înmulțești talantul pe care ți l-a dat divinitatea? Dacă la începutul romanului motivația eroinei de a ieși din inerție (și în sens propriu, din casă) sunt pantofii – o pereche superbă, elegantă –, la sfârșitul romanului acest artificiu de cochetărie feminină pălește în fața perspectivei sumbre a bolii necruțătoare, readucând-o pe eroină la realitate prin lecția smereniei: Memento mori!
În antiteză cu eroina măcinată de gânduri, sentimente și resentimente, o găsim pe Crina, vecina preoteasă care întruchipează idealul unei feminități împlinite la care eroina poate doar să aspire. Crina este tot ce nu va fi niciodată protagonista: „Crina încalcă etalonul frumuseții – ea e cea mai urâtă ființă ce mi-a fost dat să o văd”, este senină, măritată, aparent fericită, iar în curând va deveni mamă. Și dacă toate aceste trăsături nu erau de ajuns, ea coase cu o lejeritate demnă de invidiat chipuri de sfinți, inclusiv… ochi („Eu cum am timp, cum mai cos ceva la fața cuiva”). Cheia acestei fericiri domestice este strecurată tot de Crina: „E mai bine ca mintea să șadă cuminte și blândă uneori, în calm.”
Un laitmotiv al acestei povești despre viață este culoarea albastru, singura pe care o detestă pictorița de icoane, deși din pregătirea ei teoretică intuim că face parte și… albastrul de Voroneț, pe care îl iubește toată lumea. Cabinetul doamnei G., în care albastrul revine, obsedant, în prim-plan („femeia asta a mânjit până și aerul cu albastru”), este o invitație la introspecție, la cunoaștere lăuntrică, la coborârea în infernul din noi pentru a învăța să ne acceptăm și pentru a ieși la suprafață mai lucizi, mai curați, mai pregătiți să ne înfruntăm fricile paralizante și demonii interiori.
Prin acuitatea observațiilor psihologice, finețea analizei celor mai subtile reacții ale sufletului feminin, complexitatea tehnicilor de analiză și sinceritatea trăirilor, romanul Simonei Preda amintește de proza psihologică interbelică românească, în special de cea a Hortensiei Papadat-Bengescu. Referințele culturale savante, tehnicile literare moderne și discursul narativ confesiv întregesc acest roman despre arhetipul feminin.
Cu drag,
Carmen-Simona Radu
