ca să te miros până la capăt
iubitul meu poartă un
parfum scump
toate femeile sunt înnebunite
l-adulmecă începând cu degetele
de la picioare și până-n vârful
limbii care scapără-n mine silabe – pietricele cât
nasturii ceții în noaptea nunții –
astea-mi plac mie, le-adun.
cele mai năstrușnice mozaicuri
îmi tapetează interioarele
chiar și ungherul unde te păstrez
ca să te miros până la capăt,
iubitul meu.
foto tumblr.com
cad
una pe față
alta pe dos
frunzele – din alt cer
noi picați suntem.
toamna ca o țigară
împărțită la doi
ne arde-acum buzele
și tremurați, copiii de scrum
vor cuvinte, mai multe
ca fumul din nările noastre
de moi… Citește și mi-a ajuns poezia la os
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
