Despre Învierea lui Lazăr, iată ce ne spune Arhimandritul IOANICHIE BĂLAN:

”Strigarea Domnului către Lazăr: Lazăre, vino afară! este chemarea cea tare și stăruitoare a lui Hristos, a Bisericii, a preotului către cel păcătos: „Omule, lasă obiceiul păcatului, ieși afară din mormântul lui, scoală-te la o viață nouă”. Învierea lui Lazăr și ieșirea din mormânt arată învierea celui ce se spovedește cu lacrimi. Dezlegarea celui înviat din giulgiuri înseamnă dezlegarea sufletului de obiceiul păcatelor, pentru a nu-l mai ține nici de mâini, nici de picioare, nici de simțuri, ci a fi slobod și a merge după Hristos în toată viața lui. Și, în sfârșit, mânierea fariseilor pentru învierea lui Lazăr arată mânia diavolului și a slugilor lui pentru învierea unui păcătos, a unui om ce se pocăiește, făcând orice ca să-l arunce iarăși în starea cea dintâi.

Iubiți credincioși,

Cel mai important moment din această minune este, desigur, clipa învierii lui Lazăr la glasul cel dulce al lui Iisus: Lazăre, vino afară! Cât de fericit ar fi creștinul de acum dacă ar auzi și el glasul Domnului, al Bisericii, al preotului care îl cheamă mereu la pocăință, zicându-i: Omule, vino la spovedanie mai des; omule, postește, roagă-te, fă milostenie, căci este Postul Mare; omule, vino mai des la Biserică, iartă-te cu fratele tău, căci ești creștin. Omule, nu este de ajuns numai să te spovedești din fugă, o dată sau de două ori pe an, ci este de mare nevoie să-ți schimbi viața. Deci, omule, tu te rogi, dar mai întâi iartă-l pe aproapele tău. Vii o dată pe săptămână la Biserică, dar ar trebui să te rogi și acasă cât mai mult. Te închini Duminică dimineața la biserică, dar este bine ca nici după-amiază să nu pierzi vremea la cârciumă sau la vorbe deșarte. Omule, tu, vrednic, nevrednic, te împărtășești cu Sfintele Taine, dar ar trebui mai întâi să-ți schimbi viața. Deci, lasă-te mai întâi de desfrânări, de beții, de înjurături, de fumat, de toată pofta și trufia vieții acesteia și apoi vino să primești dumnezeieștile Taine.

Cât de fericit ar fi creștinul dacă s-ar pocăi așa din inimă, iar nu numai de formă! Cât de fericit ar fi păcătosul dacă ar auzi strigarea și glasul Domnului care îl cheamă la pocăință! Și ce bine ar fi dacă ar auzi el suspinul surorilor sale – conștiința și mintea – care îl îmboldesc să vină mereu la Biserică, la spovedanie, la Hristos! Cât de fericit ar fi creștinul dacă s-ar păstra curat de tot păcatul!

După ce sufletul se deprinde cu păcatul, apoi se face rob al vrăjmașului, rob al desfrânării, al beției, al mâniei, al pierzării. Atunci el uită de Hristos, urăște pe preot, ia în râs Biserica, se deznădăjduiește de mântuire, moare cu totul, devine un cadavru cu miros greu, din care pricină se și aruncă afară în mormânt întunecat, să fie mâncat de viermi și să ardă în veci. În zadar mai plânge Marta împreună cu Maria la capul săracului Lazăr! Este prea târziu! Singure, nu mai pot decât să-l caute pe prietenul lor, Iisus, care singur poate da viață. În acest caz, trebuie un preot, un preot destoinic, care să se ostenească până la mormântul omului căzut, să-l sfătuiască cu cuvinte dulci, să-l spovedească curat, să-l cheme afară din mormânt, să-l dezlege de înfășurările deprinderii păcatului, să-l aducă la o viață nouă. Lazăre, vino afară! Creștine, ieși întru întâmpinarea Stăpânului tău! Așa și numai așa minunea din Betania se repetă mereu cu fiecare din noi, cu fiecare păcătos.

Iubiți credincioși,

A nu greși este lucru îngeresc, a greși dar a nu te pocăi este lucru diavolesc, iar a greși și a te pocăi este lucru omenesc.

Deci, dacă nu suntem îngeri, pentru că mereu păcătuim, apoi să nu ne asemănăm diavolului pentru că nu ne pocăim. Ci mai degrabă să ne pocăim curat, prin spovedanie, prin împăcare, prin înnoirea vieții noastre, ca să ne asemănăm îngerilor și lui Lazăr, prietenul Domnului!

Ce este mai fericit decât un creștin care se pocăiește cu adevărat, care pune început de viață nouă?! Dar, vai, cât de rari sunt oamenii aceștia! Îi întâlnești venind primii la biserică, îi admiri cu câtă evlavie se închină și ascultă Sfânta Liturghie, îi vezi plecând cei mai de pe urmă din Casa Domnului. Îi vezi întotdeauna mulțumiți, pașnici, zâmbitori, plini de dragostea lui Hristos! Aceștia nici nu se ceartă vreodată, nici nu înjură, nici nu fac desfrânare, nici nu beau mult, nici nu fumează, nici nu sunt robiți de grijile lumii. Acestora casa le este biserică, soția soră, copiii îngeri, creștinii frați, săracii prieteni, pâinea mană cerească, bolile bucurie, necazurile pedeapsă pentru păcatele lor. Acestora Biserica le este cer, preotul Însuși Hristos, Sfânta Scriptură singura desfătare, rugăciunea le este hrană vie, postul ușurare, străinii oaspeți iubiți. Acestora viața le este trăire cu Hristos, moartea bucurie. De nimic nu se mânie, de nimic nu se tulbură, de nimic nu se bucură mai mult decât de o viață curată.

Dar cât de rari și de scumpi sunt creștinii aceștia! Durerea cea mai mare este că cei mai mulți creștini nu se spovedesc deloc. Sau, de se mărturisesc, ei nu vor să-și spună toate păcatele, nu vor să înceapă o viață nouă, nu vor să iasă din mormântul plin de viermi al păcatului, nu vor să lepede giulgiurile obiceiului rău care îi ține legați de mâini și de picioare. Se spală și iar se afundă în noroi. Ies pe malul gropii și iar se rostogolesc în mormântul pierzării, în patimi de moarte, în fărădelegi grozave. De aceea creștinii noștri se spovedesc, se împărtășesc, se roagă, dar rămân aproape neschimbați la suflet, pentru că nici ei nu lasă de tot păcatele.

Deci ce trebuie să facem, fraților? Să ne fie milă de Marta și Maria care plâng pentru noi. Să le trimitem apoi în căutarea lui Iisus! Și după ce El va veni în chipul preotului, să rupem de tot legături păcatului și funia obiceiului pătimaș. Apoi, ieșind la glasul Domnului din întuneric la lumina vieții, să începem de acum a trăi o viață cu totul nouă, plină numai de dragoste, de pace, de milostenie și de rugăciune.

Și ca semn de împăcare, să punem cină Domnului în casa inimii noastre. Atunci Marta, adică mintea noastră, plină de osârdie va găti cele de mâncare, iar Maria, adică conștiința noastră, plină de dragoste, va spăla picioarele Mirelui Hristos. Iar noi, frații lui Lazăr, vom fi unii din cei ce șed cu El la masă (Ioan 12, 2).

Bucuria cinei acesteia este atât de mare, încât nu se poate spune prin cuvinte. Dar încercați să vă schimbați viața, apoi apropiați-vă de Prea Curatele Taine cu multă credință și, deodată, bucuria Duhului Sfânt va umple inimile dumneavoastră! Numai atunci veți înțelege taina învierii lui Hristos! Atunci veți fi cei mai bogați oameni de pe pământ! Atunci veți fi cei mai fericiți muritori din lume!”

Arhimandrit IOANICHIE BĂLAN (citiți articolul întreg AICI)

Sonetul CLXXXIII

Vasile Voiculescu

Mereu cerşim Vieţii ani mulţi, aşa-n neştire,

Ne răzvrătim, ne plângem de piericiunea noastră,

Şi încă nu-nţelegem că fără de Iubire

Se veștejeşte Timpul în noi ca floarea-n glastră;

Rupt din eternitate, el vrea tărâm asemeni

Din care-altoiul şubred să-şi tragă seva nouă;

Noi îl primim cu gheaţă şi-l răsădim în cremeni,

Când Dragostea-i unica vecie dată nouă.

Ci-n van acum te mânii pe mine şi m-arunci,

Minunile iubirii n-au stavile pe lume;

Ca Lazăr la auzul duioaselor porunci,

Oricând şi orideunde mă vei striga pe nume,

Chiar de-aş zăcea în groapă cu lespedea pe mine,

Tot m-aş scula din moarte ca să alerg la tine.

Citiți și „În grădina Ghetsemani”