Era pe când la concurs
se scoteau posturile cheie
Neocupat și ușor bombat, rămăsese
Buricul Pământului
Încă nimeni
calificat nu se dovedise
și miezul lucrurilor, discret începu
să palpite
chiar orizontul, calm pân-atunci, își ieși
din orbite
îndepărtând, cu tulbure-albastru, superba sa linie.
Apăru atunci ea, zgâtie,
împinsă de la spate
de șapte – cele mai frumoase – fapte
înscrise, pe loc, în memoriul
de activitate.
Dintr-o privire înverzi toate pădurile
făcu să cânte inimi și peștii să zboare din râuri secate
ghețari împietriți se sărutară-n tăișuri
pe mușchiul dorului crescură fragi și noi
înțelesuri…
De-atunci, irevocabil,
s-a dat știre vântului
Ea este regina și Buricul
Pământului.
foto tumblr.com
Citește și Sinapsă
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
