BATEM ȘAUA, CA SĂ PRICEAPĂ IAPA:  „Green Book” versus filmele de propagandă de la Hollywood

Despre Green Book (2018):

  • Regia-Peter Farrelly
  • Distribuție- Viggo Mortensen, Mahershala Ali
  • Scenariul: Nick Vallelonga, Peter Farrelly, Brian Curri

De ceva timp încoace asist cu disconfort la o ciudată schimbare de roluri. Pentru americanul din fața ecranului, știrile politice și dezbaterile pe marginea lor au ajuns modul predilect de divertisment. În schimb, arta cinematografică, îndreptățită a fi considerată divertisment, tinde să devină, atunci când ea costă milioane de dolari în studiourile hollywoodiene, tot un fel de știre, de informare „ despre ce mai spune lumea” plus o luare de poziție a realizatorului ei, care își ideologizează opera, după ce a urmărit discuțiile de la televizor despre Trump, despre noul val de rasism, naționalism sau izolaționism. Și toarnă filmul bolnav de mesagită.

Diferența dintre un film de propagandă politică și unul care, deși atinge aceeași problemă politică, nu este film de propagandă, ci este un film bun, ar fi ca cea dintre „BlakKKlansman” și „Green Book”.  Acesta din urmă, adoptând mesajul politic de mare audiență din această perioadă- pericolul pe care îl prezintă noua explozie de rasism- nu suferă totuși de mesagită.  Vizionările lui „BlackkKlansman”, sau  „Pantera Neagră”, mi-au făcut rău, căci aceste filme mi-au amintit de filmele noastre de propagandă din Epoca de Aur.

Pe „Pantera Neagră” l-a întrerupt Victor înainte de jumătatea lui, fiind inadmisibil de continuat.  Astfel de regizori stau parcă la o catedră invizibilă și predau deosebirea dintre bine și rău fără zone gri, fără să folosească complexități umane din realitate, fără să spună ceva nou. Spun ceva care „bate șaua, ca să priceapă iapa”. Aceasta poate fi, de ce nu, un soi de cură pentru omul obosit, care vrea să plece de la film cu problemele lămurite, odată ce a înțeles conflictul, fără a-și mai bate capul. Află cine e bun, cine e rău, cine cu cine s-a bătut și a învins, și-a luat pastiluța, și data viitoare la urna de vot, filme ca acestea vor contribui la deciziile lui.

Filmele care mă interesează pe mine, însă, nu sunt acestea, ci acelea în care autorul își pune întrebări, încearca să descopere ceva nou, nu vine să ne spună el cum este lumea, ci folosește cinematograful ca să descopere lumea. 

Nominalizările la Oscar de anul acesta, așadar, adună mai mulți povestitori ai unei aceleiași povești în vogă. În fond, mai toată arta cinematografică este ideologizată la ora actuală. Mai cu seamă că ea, confortabilă și ieftină, este cam singura formă de artă la îndemâna votantului american de rând și foarte numeros. De la asta, „Green Book” nu face nici el excepție, și vrea corectitudine politică, desigur. Și ar mai vrea și un Oscar (căci premiul Publicului la Festivalul Internațional de la Toronto l-a luat deja). Eu cred că astăzi, făcând un compromis și tolerând ideea de ideologizare a filmelor, diferența între un film bun și unul prost nu este tema abordată, ideologia pe care o are în spate, ci cum este spusă povestea și cât de subtil se vrea absorbită ideea.  Sigur că un film bun cu o poveste bine spusă, poate fi un instrument redutabil de manipulare, pentru că va convinge și îl va împinge pe cel mai puțin vigilent spre acea ideologie sau atitudine. Aici regizorul nu mai este un pedagog la catedră, ci un om curios, ca tine și ca mine, care descoperă lucruri la care nu ne-am fi gândit.

Despre segregaționism s-a mai vorbit deja, nu-i nimic nou sub soare.  Dar cine s-ar fi gândit că o călătorie în sudul american în anul 1962, cu o expunere a unui celebru pianist negru la acea audiență pentru care anomalia segregării oamenilor era un fapt firesc, ar putea avea valența unui purgatoriu?  Și că acel purgatoriu poate crea o legătură puternică între doi oameni, imposibil de imaginat să se producă în alte condiții, ca aceea între doi bărbați complet diferiți, cu vederi despre lume diferite, cu educații incompatibile, care vor suferi fiecare o transformare binefăcătoare, și vor învăța multe unul despre celălalt, unul de la celălalt?  Și că prin această incredibilă legătură de prietenie aroganța și inflexibilitatea unuia se topește, și odată cu ea și singurătatea lui.  Că amândoi se pot transforma grație prieteniei și empatiei formidabile dintre ei, cu atât mai intense, cu cât absurdul, la început comic, care-i înconjoară devine odios, în comparație cu noblețea și talentul celui socotit mai prejos, pentru simplul motiv că nu este alb.

Filmul „Green Book” se bazează pe o poveste reală de prietenie dintre un prodigios pianist de culoare, Dr. Donald Shirley, cu mai multe doctorate, vorbitor de câteva limbi străine și absolvent al Conservatorului de Muzică din St. Petersburg (interpretat de Mahershala Ali) și musculosul Anthony Vallelonga, poreclit „Tony Buză” (interpretat de Viggo Mortensen), un american de origine italiana, bodygard la un bar new-yorkez, pe care Shirley îl angajează pentru șase luni ca șofer și gardă de corp într-un turneu de concerte de pian în statele din sud. Filmul își împrumută titlul de la un ghid de călătorie cu apariție anuală, scris de negri pentru negri, ce cuprindea o listă de hoteluri, restaurante și alte locuri de interes public unde negrii puteau fi acceptați, ajutându-i astfel să evite situații conflictuale cu albii. Cartea aceasta, semnată de Hugo Victor Green, era cunoscută sub numele de „Cartea lui Green”.  Aceasta ar fi traducerea corectă în românește a filmului, și nu „Cartea Verde”. Francezii l-au tradus deja greșit: „Le livre Vert”…

Nici bogăția, nici relațiile sus-puse pe care Don le prețuiește atât de mult nu-i vor fi de vreun folos în fața situațiilor neplăcute create de societatea rasistă a anului 1962. Don încearcă să pareze situațiile prin respectabilitate, politețe, tact, dar nimic nu-i reușește, și sfârșește prin a se însigura, fiindcă cei de aceeași rasă nu-l înțeleg (tratamentul la care erau supuși li se părea ceva normal, iar anormalul pentru ei era Don) în timp ce albii nu doresc să-l înțeleagă.

Filmul contruiește două personaje fluide, interesante prin metamorfoza fiecăruia pe parcursul turului spre sud. În lectura mea, cel mai complex este Dr. Shirley, pianist celebru, om fin, cu educație aleasă, un american originar din Jamaica, care locuiește deasupra lui Carnegie Hall, este înconjurat de servitori, obiecte prețioase, și a cărui singurătate nu este depășită decât de caraghioasa și imensa lui aroganță.  Așezat pe un tron aurit, el intervievează candidații pentru un post de șofer și gardă de corp, care să-i asigure securitatea și servitul în turneul finanțat de o casă de discuri prin sudul american rasist, la numai șase ani dupa ce Nat King Cole fusese agresat de albi în Birmingham, Alabama.

În plus, el dorește ca jobul să includă și îndatoriri precum lustruirea pantofilor săi, ori căratul valijoarei.  Detașarea lui de la adevărata realitate, lipsa lui de griji în legătură cu incidentele care i-ar putea pune în pericol viața ori integritatea în acest periculos tur in lumea rasistă, este aceeași detașare de ton a ghidului turistic „The Negro Motorist Green-Book”, aparent un ghid ca oricare altul, care revizuiește anual, cu neutralitate rece popasurile comerciale destinate celor de culoare care ar dori să călătorească fără incidente prin acele locuri neprietenoase.

Dacă s-ar fi rezumat doar la cum a decurs o asemenea călătorie a unui pianist celebru, arogant și inflexibil, dar negru, în sudul rasist in anul 1962, filmul ar fi fost o simpatică comedie, și doar atât, iar rasismul acelor ani ne-ar fi prilejuit o oră de amuzament copios  și imoral, cu actorul Mahershala Ali, al cărui calm imperturbabil este magistral combinat cu ochii săi ce iau pur și simplu foc la auzul că nu are voie să folosească aceeași toaletă pe care spectatorii concertului lui o au la dispoziție, ci o poiată de lemn amplasată afară.

Din fericire, filmul nu este doar atât, ci apare ca o scriere cinematografică inedită, care vorbește despre transformarea în mai bun, mai umil, nu prin acceptarea umilirii, a segregării, ci  prin sublimul prieteniei lui cu șoferul. Una din scenele frumoase ale filmului este aceea în care după multe ore grele  de condus prin întuneric și zăpadă, Tony adoarme extenuat  pe bancheta din spate, resemnat că nu va putea ajunge de Crăciun la familie, așa cum promisese, iar Dr. Shirley trece la volan și conduce mașina în continuare, ca Tony și familia sa să se bucure de revederea mult sperată în acea noapte de sărbătoare.

Personajul Don Shirley este un rol greu, complex, de care Mahershala Ali se achită cu brio.  Am lecturat acest personaj insolit în lumina ideii că de foarte multe ori cei discriminați pentru un motiv sau altul, discriminează fără să-și dea seama, la rândul lor, pe alte paliere.  Dr Shirley detestă pe cei needucați, și nu are flexibilitate și toleranță pentru cei mai prejos pe scara socială.  El este intransigent și corector al gafelor și purtărilor mitocănești ale lui Tony. Valorile lui de bază sunt educația aleasă, bogăția, relațiile sus puse.  Trăit în străinătate la studii, locuind mai apoi într-un luxos loft deasupra lui Carnegie Hall, el se afla inițial într-o lume ideală, departe de realitatea crudă pe care va ajunge să o vadă pe parcurs. Printr-o talentată scriere a peliculei cinematografice, el reușește să înțeleagă faptul că Tony Buză, șoferul lui, om simplu, fără educație, este un admirabil, un generos și un altruist, receptiv la ceeea ce lui îi lipsește, și se descoperă singur, neînțeles de cei de aceeași culoare și respins de albi.

Viggo Mortensen, în rolul lui Tony Vallelonga, zis și Tony Lip/Buză (probabil datorită felului de a ține țigara într-o parte a buzelor și vorbind cu cealaltă jumătate a gurii,) și-a uitat rădăcinile daneze, și odată plonjat în New York- cartierului italian, ajutat de Nick Vallelonga (co-scenarist și fiu al realului Tony Vallelonga) a învățat pe de rost gesturile, ticurile și obiceiurile personajului care s-au vrut aidoma acelora ale adevăratului Tony Vallelonga, decedat în 2013.  Nick declară că transformarea fizică a actorului a fost tulburătoare, căci într-atât semăna el cu tatăl lui, Tony. Actorul vorbește cu țigara în buză, mănâncă exact ca adevăratul Tony, și chiar a trebuit să urmeze o dietă  (nu o recomandă nimănui) cu pizza și paste, plus dulciuri, pe care le mânca înainte de culcare, ca să-și mărească greutatea cu 20 de kg și să intre mai bine în rol.

Personajul Tony va suferi și el o metamorfoză pe parcursul periplului. Din cel care aruncase la gunoi paharul din care băuse apă un om de culoare, ajuns în casa lui pentru un serviciu de reparație,  el va deveni acel Tony mândru că este șoferul unui pianist negru extraordinar ce dădea concerte de mare succes prin toate orașele americane, și, mai apoi, Tony, care reușește să înțeleagă în sfârșit absurdul acelor reguli ale segregării și comportamentul demn al lui Don Shirley  în fața lor.  Înțelege, de asemenea, că a evita să te supui acelor reguli înseamnă a-ți păstra condiția de om, iar apoi descoperă cât de curajoasă și frumoasă era însăși întreaga idee a lui Shirley de a realiza acel turneu de concerte pe același traseu al lui Nat King Cole.

Filmul impresionează spectatorul de pretutindeni prin universalitatea personajelor, dar mai ales pe mulți americani de origine italiană, ai căror părinți sunt regăsiți în personajul Tony.

Iată ce-mi scrie Jim Terrible, prietenul meu american, de origine italiană:

„ Adriana, mulțumesc pentru recomandarea pe care mi-ai făcut-o ca să vedem filmul acesta! Este unul din filmele cele mai bune văzute de mine, și cred că ar trebui arătat elevilor în școli, an de an.  Într-un fel, mi-a fost greu să-l văd, pentru că în anii ’60 tatăl meu, italian cu un nivel scăzut de educație, exact ca acesta din film și ca de altfel toți prietenii italieni ai lui tata, a făcut unele alegeri greșite în viață… Din păcate, el a murit tânăr, la 39 de ani, și m-a impresionat să văd toate aceste personaje de italieni aidoma tatei și prietenilor lui.  Dar am iubit acest film, și-am să-l cumpăr când o apărea pe DVD.

Încă o dată îți mulțumesc,

Jimone”

Un articol de Adriana Ruta Neagoe

Citiți și Litoralul românesc și străinii lui, de aceeași autoare