Barbu Fundoianu – destinul tragic al poetului condamnat la poezie
„Prietenă, îţi dărui acest poem de nea
să-ţi încălzeşti picioarele mici-Norvegia-
al tău e păru-acesta şi-aici zâmbeşti tu, mamă,
şi fericirea mării ţi-e zâmbetul. Mi-e teamă
că-o să-mi rămână numai oceanele de lână,
reni ar putea ucide a mâinilor stăpână,
sângele pălmuieşte haosul primitiv,
urăsc aceste gheţuri care mă fac captiv
ce face-un înger vântul de corzi când îl anină,
de amintire linsă e pielea ta marină
prietenă, greu tare întinerim, mai sunt
în dejnădejde braţe plutind şi ochi. O, cânt
până când viaţa strigă dup-ajutor, tăcere,
o, cânt al celui care renunţă, dacă piere
de artă frumuseţea să piară-atunci. Fanarele
în sângele pavajelor strigă. Pentru vasul
ce pleacă nu-i a bine. Să scape cine poate!
Cerul îşi pune albele-i cravate.”
Barbu Fundoianu, alias Benjamin Fondane (pseudonimele literare ale lui Benjamin Wexler ), a fost un critic, eseist, poet și teoretician literar franco-român de etnie evreiască, asociat cu mișcările românești de avangardă, dintre care expresionismul și suprarealismul erau predominante. S-a născut pe 14 noiembrie 1898, în Iași, România. El a crescut într-o familie evreiască și a studiat literatura și filosofia la Universitatea din București. Fundoianu a adoptat pseudonimul Benjamin Fondane mai târziu în viața sa, după ce și-a descoperit pasiunea pentru filosofie și a călătorit în Franța, unde și-a petrecut cea mai mare parte a vieții. Acest pseudonim a devenit cunoscut în cercurile literare și filosofice din Paris, unde a avut un impact semnificativ.
A început să colaboreze încă de la 14 ani la diverse reviste românești și evreiești. Dar adevăratul debut poate fi considerat doi ani mai târziu, în revista de orientare simbolistă și modernistă Viața nouă, editată de Ovid Densușianu. Este începutul unei susținute activități de poet, publicist, eseist, om de teatru. Împreună cu regizorul Armand Pascal întemeiază teatrul de avangardă Insula.
În 1923 se expatriază, stabilindu-se la Paris, dar păstrează legăturile de prietenie cu scriitorii români și publică constant în revistele de avangardă din România. Astfel publică în revistele avangardei Integral, Unu, Contimporanul. De altfel, unicul volum de poezii publicat în timpul vieții și dedicat „virtual” lui Ion Minulescu, „primul clopotar al revoltei lirice românești”, intitulat Priveliști, îi apare în 1930, după plecarea din țară. A tradus în franceză versuri din creația lui Tudor Arghezi, George Bacovia, Ion Vinea și Ion Minulescu.
Viața sa pariziană este marcată însă de dezrădăcinare (vezi poemul Exodul), de dificultatea de a scrie în franceză, deși va ajunge să stăpânească franceza scrisă într-un timp relativ scurt. Determinantă pentru evoluția spirituală a lui Benjamin Fondane a fost întâlnirea, în primăvara anului 1924, cu filosoful rus Lev Șestov, precum și cu scrierile lui Friedrich Nietzsche și Søren Kierkegaard. După ce a petrecut un timp în Franța în timpul studiilor sale, Fundoianu a ales să rămână în exil în această țară din cauza persecuțiilor politice și a antisemitismului din România.
Citiți și Barbu Fundoianu, Poetul ieșean gazat la Auschwitz
Un scriitor cu totul original
Personalitatea lui avea să se exprime cel mai convingător în activitățile de interpret și teoretician al poeziei moderne. În acest domeniu, gândirea lui a atins punctul de maximă originalitate. Cel mai important volum de eseuri, apărut postum, se intitulează La conscience malheureuse (Conștiința nefericită). Monografia Rimbaud le voyou (Rimbaud vântură-lume, traducere, note, comentarii și anexe de Luiza Palanciuc și Mihail Șora), Faux Traité d’Esthétique (Fals tratat de estetică, traducere, note, comentarii și anexe de Luiza Palanciuc și Mihail Șora) și Baudelaire et l’expérience du gouffre (Baudelaire și experiența abisului, traducere, note, comentarii și anexe de Luiza Palanciuc și Mihai Șora), sunt alte trei opere de meditație, de punere în cauză a statutului artei, al poeziei, în special, ca necesitate spirituală a lumii moderne.
„Le mal des fantômes”
Creația poetică originală franceză a lui Benjamin Fondane a fost adunată în volumul antologic „Le mal des fantômes” (1980), titlul fiind ales chiar de autor și trimis soției sale, Genevieve, prin intermediul unei scrisori testament, scrisă în lagărul de sortare a evreilor de la Drancy. Scrisoarea aceasta conținea indicații precise asupra modului în care trebuia editată opera sa. Acest volum antologic a fost publicat târziu, după dispariția lui tragică, alcătuit din câteva cicluri separate de versuri Ulysse, l’Exode, Titanic, Au temps de poème, Poèmes épars. Ideile de rătăcire, de exil printre oameni, de paradis pierdut, de univers al copilăriei ca stare de grație sunt centrale poeziilor sale. Nu întâmplător este asimilat adeseori evreului rătăcitor ca tip universal al intelectualului, în speță al filosofului neliniștit, interogativ, care caută soluții pe care nu le va afla nicicând.
În timpul ocupației germane a Franței este arestat de către Gestapo împreună cu sora sa mai mare Lina, în urma unui denunț cu privire la faptul că erau evrei. Amândoi au fost închiși în lagărul de la Drancy, de unde câțiva prieteni, între care Emil Cioran, care va evoca episodul în volumul său, „Exerciții de admirație”, Stephane Lupasco, Paulhan, au obținut eliberarea sa, dar nu și pe a Linei, care nu avea încă cetățenia franceză. Fondane refuză să părăsească lagărul fără sora sa, Lina. Ei au fost deportați la Auschwitz în mai 1944. Din nefericire, urma Linei s-a pierdut. Fondane va fi gazat după câteva luni, la 2 octombrie 1944, la Birkenau.
Invitație la lectură: Barbu Fundoianu, condamnarea la poezie
„Vreau să mă simt asemenea când mă simt, și nu altfel, doar pentru a te ocroti de mine însumi, pentru a te liniști, pentru a te amăgi și înșela. Dar asta e o evadare a mea însumi, și e un efort pe care-l fac pentru a te înșela, pentru a te distra de la realitatea mea: vreau să simt bine! Ce-i asta? Trăind, sunt cum trebuie și sunt ce trebuie!” – din eseul „Despre libertatea individului în istorie” (1927)
„Arta este cea mai dramatică formă de a te dezbrăca de tine însuți. Ea îți ia haina și ți-o înlocuiește cu nimic.” – din eseul „Condamnare la poezie” (1934)
„Un om care se întoarce din mare spune întotdeauna povestiri înfiorătoare, cu ochii mari și gura deschisă: marea este așa de vastă, cerul este așa de nesfârșit. Eu pot să spun doar povestiri pline de fericire.” – din eseul „Condamnare la poezie” (1934)
„Cuvintele sunt la fel de incapabile să exprime ceea ce sunt în stare să trăiască ca și bărbatul de a se retrage în sine, să-și ascundă plinătatea de dragoste în sine și să o consume singur, lângă sine.” – din eseul „Condamnare la poezie” (1934)
„Moartea însăși, doar ea într-adevăr, este absurdă, dar toate lucrurile din jurul ei se ridică și râd în hohote de ea, pentru a o consola, omoară orice ar putea aminti de ea.” – din eseul „Condamnare la poezie” (1934)
