Iau oglinda, una rotundă, cu ramă solidă, frumoasă, o apuc cu ambele mâini de parcă aș urechea-o, o întorc să-mi văd fața în partea care mărește și-mi dau un extemporal fulger, ca atunci, pe vremea liceului, când deranjam ora și ni se spunea, “gataa! Fiecare scoate o foaie de hârtie și pe față scrieți subiectu’ 1, iar pe verso subiectu’ 2 și vă faceți cu două note și din ele media. Treci bine, nu treci ne vedem la toamnă. Scurt!”
Așa era pe vremea mea, prin anul o mie nouă sute optzeci și nouă. Așa și oglinda, îmi zice cu toate necuvintele: “cuconiță, ia, scoate tu, fain frumos, din sertarele minții tale, o coală albă (inspirația unei foi goale) – alea, da, pline cu tâmpenii – și începe să te și spovedești tu acolo, în direct inimii tale, să vedem, iei 5-ul?
Zis și făcut. Adică, gândit și făcut.
În acel moment, înaintea ochilor mei, s-a înfățișat o fetișcană de 20 de ani, în anul II de facultate, cu părul cocoțat într-un coc și cu visele toate cărate-n spate, într-un rucsac. Avea zâmbetul larg, părul negru, două fire albe pe care cu greu și le găsea ca și probă palpabilă la șuete între fete, ca să-și dovedească cu ele norocu’ – asta era un must pe-atunci, nu fondul de ten. Mai avea, fata noastră, pielea măslinie, nema riduri… ochii mari, căprui, buzele rozalii fără niciun ajutor, dinții neîncoronați și… cam atât în linii mari.
Până să se dezmeticească dacă-i real sau virtual testul, își dă seama că de fapt ea avea cam două fire de păr negre și restu’ albe – ghinion, vorba unui contemporan în viață, laba gâștii în extremele ochilor, ochii ar fi vrut să povestească neîntrupt, despre una, despre alta… dar ei deși spun multe, nu-și găseau cuvintele potrivite nici acum ca nici în atâtea alte ori. Pielea nu mai avea aceeași fermitate și nici zâmbetul nu mai era așa de îndrăzneț.
Întorc oglinda să mai scad din greu’ ăsta și o las să mă privească din partea în care imaginea nu mai apărea mărită. Pfff, parcă dintr-o dată mă simt mai ușurată… la naiba, “sunt piesă încă, îmi zic, pun o vopsea în cap, un sutien cu pushup, ceva sănătate din cutie pe chip, culori țipătoare la haine și mă duc să cuceresc lumea, ies inclusiv să duc gunoiu, la patru ace.
Cu stiletto, chiar dacă până la tomberon te poți duce și cu șlapi, nu mai pierd secunde prețioase, că și așa am făcut risipă de ani, destui. Și uite cum între cele două părți ale aceleiași oglinzi încap fix 25 de la tinerețe pân’ la bătrânețe, care au trecut la fel cum aș clipi de două ori: țac-pac! Așa s-au dus. 25 de ani, adică 300 de luni, o medie de 9.000 de zile, 216.000 de ore și nu mai știu câte minute, secunde… “Ce-ai făcut, de-atunci și până acum, unde-s anii tăi, moțato?” aud un glas. I-am mâncat, aș fi frut să zic ca-n reclamă, numai că m-au cam mâncat ei pe mine…“Păi măritat, făcut copil, dezmăritat, repeat…” zic, așa pe scurt.
Am fost tot sus/jos, ca într-un jos de “nu te supăra, frate!” Noroc că m-am ridicat cu o dată în plus față de dățile în care am tot căzut. Două fire albe-n păr de mică! Asta e… norocu’ meu! “Alții moare și-așa n-are…” Chiar am văzut destui oamenii în vârstă, fără să le fi albit mai mult decât câteva fire. “Dar dincolo de copii și alte evenimente majore, cu ce ți-ai umplut anii ăștia de viață?” primesc subiectul doi, pe versul foii. Aș fi putut spune scurt și concis că am pus viață-n ei și aș fi avut 5-ul asigurat. Dar…
Tot ce-am putut să scriu, cu liniuță, a fost zbucium, zbatere de aripi de multe ori frânte, destulă disperare, ce-am făcut pentru unu și pentru altu’ și culmea, despre mine și pentru mine, nu-mi prea aminteam să fi făcut ceva care m-ar fi salvat de corijență. Deci, practic eram pe lângă subiect. Dar ce nu face omu’ pentru un 5! M-am tot ridicat! I-am strigat tare, cât să mă audă oglinda și cât să mă conving pe mine.
N-am scris nici de 4,50, mă gâdeam… Mmm… bine, mai pot număra câteva vacanțe, din care doar două fără prunci, câțiva oameni care-s duși deja cu cetele de îngeri, alții care mi-au venit ca binecuvântări și câțiva care au venit să mă mai învețe niște lecții despre una, alta… deși nu neapărat cu binele și deși nu țineam neapărat să învăț chiar de la ei. Știu ce-am iubit și când n-am fost iubită, ce-am dăruit și ce-am primit, ce lucruri dorite am așteptat să se întâmple și nu s-au întâmplat niciodată și ce lucruri nedorite s-au întâmplat pe care nu le-am așteptat niciodată etc.
Dar ce altceva aș fi putut să fac, zi-mi, oglindă, oglinjoară? “Păi să pleci în altă țară…” zice oglinjoara mea… Taci, că te sparg, oglinda mea! Dar am tăcut eu, agresiv am tăcut și răspicat. Șah-mat la regină, mi-a dat, în secunda doi. M-am trezit, m-am scuturat, era vis, eu am visat!
De-atunci, mă gândesc numai la noi, la frumos, dansat în ploi, la iubit și sărit coarda – să nu mai pierd timp degeaba…
Citiți și Frivolitate
