La data de 23 mai 1871 se naște, la Târgu Frumos, Garabet Ibrăileanu, într-o familie cu origini armenești. Tatăl se numea Teodor Ibrăileanu, iar mama Maria Marcovici (din Roman). La 17 septembrie, Maria Ibrăileanu moare după ce dăduse naştere unei fetiţe, Maria, iar în 1877 tatăl se recăsătorește. În perioada 1879 – 1883 Garabet Ibrăileanu studiază la şcoala primară din Roman, iar între anii 1883 – 1887 urmează gimnaziul „Roman-Vodă” din același oraș. În anul 1887 continuă studiile la liceul „Gheorghe Roşca Codreanu” din Bârlad. În 1888 Ibrăileanu, împreună cu alţi colegi, înfiinţează societatea culturală „Orientul”, care se va destrăma în 1889.

Fondează revista „Şcoala Nouă” care apare până în iunie 1890. Garabet Ibrăileanu semnează cu pseudonimul Cezar Vraja articole, poezii, cugetări, traduceri. Publică articole în ziarul „România viitoare” din Brăila. În 1890 își încheie studiile liceale, urmând ca în toamnă să îşi ia examenul de bacalaureat. Începând cu anul 1891 urmează cursurile Şcolii Normale Superioare, în cadrul secţiei de istorie-filozofie și colaborează la săptămânalul bucureştean „Munca”. În 1892 colaborează la „Adevărul şi Critică socială”, unde Constantin Dobrogeanu-Gherea îi publică conferinţa Darwinismul social ţinută în cadrul cercului socialist din Iaşi.

În perioada 1893 – 1894 colaborează la „Evenimentul literar”, apoi la „Lumea nouă”, unde publică numeroase articole cu conţinut politico-social. În 1894 termină Şcoala Normală Superioară, devenind  redactor la ziarul „Lumea nouă”. În următorul an susţine examenul şi obţine licenţa în ştiinţe istorico-filozofice. O cunoaşte pe Elena Carp (născută la 25 mai 1873), viitoarea sa soţie.

În anul 1896 traduce și prefațează romanul lui Guy de Maupassant, Bel-Ami. Este numit suplinitor la Gimnaziul de băieţi din Bacău, dar rămâne în Iaşi, unde dă lecţii particulare şi lucrează, sub conducerea lui Alexandru Philippide, la Dicţionarul Academiei.

Garabet Ibrăileanu

Garabet Ibrăileanu (sursă foto: mnlr.ro)

În anul 1900 este profesor de română la Liceul Internat „C. Negruzzi” din Iaşi unde îl cunoaşte pe Calistrat Hogaş, iar în următorul an colaborează la „Noua Revistă Română” a lui Constantin Rădulescu-Motru. Suplineşte un an, începând cu 1 septembrie, catedra de Filozofie de la Liceul Naţional (fosta Academie Mihăileană). În 1902 îşi susţine examenul de capacitate, cu Titu Maiorescu, pentru a deveni profesor titular. La 1 septembrie este numit profesor provizoriu de limba română la Liceul Militar din Iaşi. În 1905 colaborează la revista „Curentul nou” de la Galaţi, editată de H. Sanielevici, iar în 1907 devine profesor definitiv.

În 1908 este profesor suplinitor la catedra de Istorie a literaturii moderne de la Facultatea de litere a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. În 1909 îi apare volumul Spiritul critic în cultura românească, apoi Scriitori şi curente. În anul 1912 își publică teza de doctorat: Opera literară a d-lui Vlahuţă, în urma căreia primeşte titlul de doctor. Este numit profesor titular la Facultatea de litere şi filozofie.

sursă foto: kobo.com

Publică volumul Note şi impresii, cuprinzând note, cronici, articole consacrate unor scriitori români – Alecsandri, Eminescu, Caragiale, Creangă, Dobrogeanu-Gherea, Brătescu-Voinești, Topîrceanu, Hortensia Papadat-Bengescu – şi străini – Tolstoi, Gorki. În 1921 apar volumele: După războiu. Cultură şi literatură, iar în următorul an apare ediţia a doua din Spiritul critic în cultura românească.

În perioada 1924-1925 redactează Adela într-o primă versiune, pe care o citeşte soţiei şi prietenilor. Apar volumele: Studii literare şi Privind viaţa. Apare la Bucureşti romanul Adela, în anul 1933, apreciat cu premiul naţional de proză. În anul 1936, în noaptea de 10 spre 11 martie, Ibrăileanu a murit la sanatoriul „Casa Diaconeselor” din Bucureşti. La 12 martie corpul profesorului a fost incinerat şi timp de un sfert de oră i s-a cântat andantele din Simfonia Nr.6 „Pastorala” de Ludwig van Beethoven. Urna conţinând cenuşa scriitorului a fost depusă la cimitirul „Eternitatea” din Iasi. În 1948 Garabet Ibrăileanu este proclamat membru post-mortem al Academiei Române.

Garabet Ibrăileanu

sursă foto: goodreads.com

Romanul Adela a apărut în luna mai a anului 1933, la Editura Adevărul, în ediție cartonată, având 215 pagini. Regizorul Mircea Veroiu a făcut o ecranizare după roman în anul 1985, cu Mariana Precopie în rolul Adelei. Criticul Nicolae Manolescu este de părere că Adela se prezintă sub forma unui jurnal intim, identificând, prin intermediul psihanalizei freudiene, complexul lui Oedip, bine înrădăcinat în personajul lui doctorului pasionat de filosofie, Emil Codrescu: „(…) Cum să nu bănuim aici o estetică bazată pe oboseala de ficțiune? Și cum să nu vedem legătura cu faptul că Adela are înfățișarea unui jurnal? Jurnalul intim este și el un roman: virtual. (…) Sărutarea nesfârșit de senzuală a mâinii, după extragerea lentă și stângace a mănușii, este o luare în posesie rafinată. Emil Codrescu are imaginația senzualității. Nu e un vulgar iubitor al sexului femeii, dar nici un platonic timid. Complexul oedipian îl oprește de la fapte, nu de la imaginație.”[1].

https://www.youtube.com/watch?v=nPAwKzPqWEs

Emil Codrescu idealizează imaginea mamei moarte timpuriu, dezvoltând, de-a lungul vieții, pasiuni pentru femei cu aspect fizic similar: „Prea mic, când a murit, ca s-o țin minte, imaginea ei mi-am creat-o mai târziu, în copilărie, după o fotografie rea și ștearsă pe care am înviat-o și am colorat-o cu tot ce am auzit de la alții și cu propria mea fantazie: o fată tăcută, înaltă, cu părul castaniu, cu ochii căprui. Amintire a unei imagini arbitrare de altădată, aceasta și atâta este mama.”[2].

Astfel, personajul identifică trei epoci în viața sa, marcate, în funcție de vârstă de următoarele fete, respectiv femei: epoca romantică: Emilica, fetița de 10 ani „cu coada pe spate, cu breton galben pe frunte și șorțul negru pe rochița cenușie.” [3], mama Adelei, doamna M…, prezentată ca o versiune a fiicei sale, însă având ochi căprui,  Eleonora, de 19 ani, „brunetă, subțire, suferind de un ușor strabism” și Eliza, „Fata de șaisprezece ani cu părul galben și ochii negri avea în figură ceva de copil și de floare.” [4] ,

epoca realistă: care începe la 25 de ani pentru E. C., cu o femeie cu „păr arămiu, cu luciri de foc, parcă reflexe ale temperamentului ei arzător.”, colega de facultate, Elvira, „cu frumusețea ei abstractă, model schematic pentru realizări mai concrete (…).”[5] și Adela, cu „sânul mic și predilecție pentru haine cenușii, albastre, liliachii, toate femeile care mi-au atins sufletul.” [6] și

epoca cinică: marcată de „accesul de stupidă demență pentru femeia mare, cu părul roș, cu ochii mici și verzi, cu nasul turtit și cărnos, cu buzele strivite, arse, cu brațele groase și dure (…).”[7].

Ron Hicks, „Noise in my head” (sursă: https://www.instagram.com/pasquale_croce/)

Ion Negoițescu consideră că Adela este un roman de analiză, total detașat de ideologia poporanistă specifică autorului: „Adela contrazice mai întâi ideologia poporanistului Ibrăileanu, cu care nu are nimic comun. Roman de analiză, vizând prin nuanțe și subtilități psihologice cazul unei iubiri nedeclarate, în care clarobscurul situației erotice se întrece cu transparența scriiturii urbane și intelectuale, nimic mai străin de <<românitatea>> ca <<oglindă a vieții unui popor>> decât Adela.” [8]. Alexandru Piru îl încadrează pe gânditorul Emil Codrescu în categoria celor nefericiți, care, însă, își caută în mod constant fericirea: „(…) Ibrăileanu exprimă în Adela nostalgia după fericire a unui om cu funcțiile de relație zdruncinate, dorința de a se mântui ca Horațiu de taedium vitae sau ca Dante de acedia. (…)/ Erou de tip romantic, rațiocinant, Emil Codrescu, se încadrează în categoria așa-numiților, după o nuvelă de Turgheniev, <<oameni de prisos>>.”[9]. Marian Papahagi consideră că, pentru Emil Codrescu, „Activitatea filosofică e plasată în interiorul unor căutări a fericirii (…).”[10], astfel explicându-se afinitatea sa pentru filozofie, respectiv lecturile sale estivale care îl au ca centru de interes pe Diogene Laerțius.

artist: Konstantin Razumov (sursă: thegallerist.art)

Relația Adelei cu Emil Codrescu s-a metamorfozat în timp, trecând, treptat, de la duioșia medicului pentru fetița Adela, (marea lor prietenie, așa cum o numește însuși Codrescu, începând în primii ani din viața personajului central), la admirația pentru frumusețea și istețimea adolescentei, la atracția pentru tânăra femeie, Adela. Astfel, între cei doi funcționează comunicarea verbală și non-verbală la început: „Prietenia a început de când, cu mișcări în intenția ei ascunse (ca să nu bag de seamă!), dar foarte laborioase, mi se suia pe genunchi, stătea un timp liniștită, apoi, sigură de locul cucerit cu o așa dibace strategie, îmi scotea ceasornicul din buzunar, marea ei pasiune, îl remonta în toate felurile, îmi aranja cu o minuțioasă fantazie mustățile, cravata și părul.”[11], precum și cea paraverbală mai târziu: „Adela mi-a spus că o iubesc: <<Știam că ai să vii dimineața asta la mine>>, nu poate avea alt sens. Tot ce s-a petrecut azi e clar. Adela mă încurajează – în nici un caz nu se apără… e cu putință oare?”[12], hrănind speranțele lui Codrescu.

Marius Lazurca, în Invenția trupului, vorbește despre sexualitate, atât din perspectivă morală și religioasă, cât și din cea a punerii în relație cu alteritatea: „Sexualitatea este unul dintre obiectele privilegiate ale discursului moral și religios, iar motivele sunt multiple. Mai întîi, pentru că trupul, precum s-a văzut, se definește prin participarea sa la universul culturii, ca <<un sistem de montaje simbolice>>, Altfel spus, el este în mod natural deschis către lumea valorilor culturale, al cărei suport și vehicul este. Pe de altă parte, sexualitatea implică punere în relație, raport cu alteritatea, marile teme ale discursului moral.” [13].

Această punere în relație cu celălalt, respectiv cu obiectul dorinței sau al iubirii, poate fi observată cu precădere în următorul episod din viața Adelei (exceptând episodul sărutării mâinii, prevestitor al finalului), în postura unei tinere femei, în raport cu Emil Codrescu, prietenul copilăriei, maestrul adolescenței sale și prietenul intim, respectiv admiratorul din prima tinerețe a femeii: „Apoi, abuzând de toate împrejurările astea, i-am pus pardesiul pe umeri, fără s-o întreb. Ea m-a ajutat s-o învelesc bine. Degetele ei amestecate printr-ale mele – era o senzație nouă – mai tulburătoare decât a mâinii ei pe buzele mele. Atingerile de acum, ale mâinilor noastre, repetate și neprevăzute, erau ca un joc, ca o făgăduință, ca un preludiu. Atingerea mâinii celor mai mulți oameni mi-ar produce o displăcere vie. A câtorva mi-ar fi indiferentă, o simplă senzație tactilă. Atingerea mâinii Adelei îmi răspândește în sânge și în suflet otravă.” [14].

Ron Hicks, „Young Couple” (sursă: ronhicks.fineartworld.com)

 

Note:

[1] Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, în  Referințe critice, Garabet Ibrăileanu, Adela, Editura Cartimpex, 1998.

[2] Garabet Ibrăileanu, Adela, Editura Cartimpex, 1998, p. 5.

[3] ibidem, p. 28.[4] ibidem, p. 30.

[5] ibidem, p. 33.[6] ibidem, p. 38.[7] ibidem, p. 32.

[8] Ion Negoițescu, Istoria literaturii române, în Referințe critice, Ibrăileanu, Garabet, Adela, Editura Cartimpex, 1998.

[9] Alexandru Piru, Opera lui Garabet Ibrăileanu, în Referințe critice, Ibrăileanu, Garabet, Adela, Editura Cartimpex, 1998.

[10] Marian Papahagi, Educația sentimentală, studiu introductiv, în Ibrăileanu, Garabet, Adela, Editura Cartimpex, 1998.

[11] ibidem, p. 9.

[12] ibidem, p. 56

[13] Marius Lazurca, Invenția trupului, cap. 5 Plăcerea, Editura Anastasia, 1994, p. 28.

[14] Garabet Ibrăileanu, Adela, Editura Cartimpex, 1998, p. 53.

citește și Femeia? Tot filozofie…