Respirația mi se oprește când te apropii de mine, și ești înalt, atât de înalt, încât mă fac mică, atât cât să-ți încap în inimă, dar știi să mă faci să mă îndoi, să mă aplec, să-ți fiu pe potrivă, din toate punctele de vedere.
Ești un zeu și m-ai ridicat la înălțimea ta, ai ochii verzi, așa te văd, un Adonis cu pielea albă, făcut să iubească, sa fie tandru, să se scalde în povești de iubire cu o prințesă rătăcită, să se schimbe apoi într-un Ares dur, neiertător, care să mă transforme într-o vestală coruptă, voluptuoasă și dornică.
Nu, nu nega, mereu ai fost așa, eu doar ți-am aprins pornirile, le aveai deja, le înecai doar în sirop, în trecut, și te mulțumeai cu asta. Acum ai scânteie în tine, o poți domoli sau erupe cât și când vrei, îți stau la dispoziție, doar în dormitor, știi… e o atmosferă sufocantă acolo, și când te văd, îmi vine să plec, să stau, să rămân, toate deodată, să mă îngrop în brațele tale, să nu mai plec, nici tu nu mi-ai da drumul, și-atunci respir, te respir pe tine, aerul regal ce te-nconjoară, și mă umplu, și plutesc…
Și mă înalț, și te privesc, în sfârșit, de sus, și înțeleg de ce aerul e mai voluptuos aici, de ce știi să dai mai mult decât trebuie, de ce iubești la cote ridicate, de ce atingi extremele cu ușurință, de ce nu pui punct după iubirile din nopți fugare, de ce te văd și în întuneric, de ce te aprinzi când mă simți, de ce mă ceri în pocale de vin parfumat, de ce mă pui să le sorb eu, eu, nu tu!-… de ce ne îmbătăm, totuși, amândoi, și nu ne mai săturăm, de ce mă lași să-ți colorez nopțile în violet și visele în pescăruși, de ce mă arunc mai mult cu fiecare zi, cu fiecare după-amiaza, de ce drumul meu nu mai are meandre, doar curge drept, și mă duce spre tine, și mă înghiți cu totul, ești nesățios și… oprește-mă, te rog!
