Mihail Medrea
Colecţia de truisme a domnului Firescu
Cici Firescu era un funcţionar ca atâţia alţii. În acte purta numele de Lucian N(estor) Firescu. În viaţa de toate zilele purta cu bonomie apelativul „Cici“. Asta din fragedă copilărie.
Cici Firescu ar fi fost un oarecare dacă n-ar fi avut pasiunea, zicea el, de a colecţiona cugetări. În tinereţe avusese de gând să alcătuiască un dicţionar de maxime. Şi-a dat seama la timp că erau minime şansele de izbândă, dată fiind mulţimea de asemenea opuri editate până atunci, dar şi munca sisifică la care ar fi trebuit să se înhame. Aşadar, s-a lăsat păgubaş, însă n-a renunţat la pasiune, mulţumindu-se cu o selecţie subiectivă de panseuri, pentru uz personal. O manie, s-ar fi putut zice. Nu era chiar aşa, fiindcă Cici Firescu nu era un exclusivist. Mai avea ca pasiune plăcerea de a trăi. În tinereţe i se spunea Hedonis. Asta şi ca o persiflare, căci se credea un Adonis. Şi se comporta ca atare. Ca orice bon viveur, Hedonis Cici Firescu era un contemplativ. Ceea ce i-a creat o seamă de neplăceri la serviciu, fiindcă nu toţi şefii au tolerat atitudinea sa. Numai că, precum se ştie, şefii trec, iar funcţionarii rămân. Acesta era panseul preferat al lui Cici Firescu. Unul dintre ele. Ca orice erudit, îi plăcea să plaseze în conversaţie cugetările de rigoare.
Spre exemplu: „Femeia e jumătatea bărbatului.“ Sau: „Iarna nu-i ca vara.“ (Am citat dintr-un clasic în viaţă, preciza el, hăhăind.) Sau: „Obişnuinţa e a doua natură.“ „Dar care e prima?“, s-a interesat Puiu, un coleg tânăr, proaspăt absolvent de Ştiinţe Economice. Dl. Firescu a ridicat din umeri. De unde să ştie el… În citatul respectiv nu e nicio referinţă la prima „natură“.
Acelaşi coleg, Puiu, a folosit, la un moment dat, un citat mai puţin uzitat: „Nimeni nu poate sări peste umbra lui.“ „Ce prostie!“, a remarcat Cici Firescu. „Ăsta e pur şi simplu un truism.“ Şi a pus punct discuţiei. Dar şi bunei relaţii cu Puiu Motronea, ajuns peste numai câţiva ani şef de serviciu. „Avantaj serviciu“, i-a spus el cu maliţie lui Cici Firescu, pe care a început să-l persecute, sistematic.
Un alt coleg, Titi Ionescu, a remarcat: „Îi eşti drag şefului ca sarea-n ochi. Şi, precum se ştie, e bine să nu stai în spatele calului şi în ochii şefului“. Cici Firescu a prins ideea din zbor. Şi a cerut să fie mutat în alt compartiment. „Unde anume, Cici dragă?“, s-a lamentat directorul economic, un fost coleg de liceu. „Vezi bine cum e cu criza asta… De ce nu încerci să te pensionezi de boală?“. S-ar fi pensionat el demult, dar trebuie să fii bolnav rău de tot pentru asta şi, în plus, la salariul său firav, pensia de boală ar fi fost o glumă proastă.
Cici Firescu şi-a permis inspiraţia de a face o glumă bună. A câştigat premiul cel mare la „Loto“.
„Prost să fii, noroc să ai“, a bombănit Puiu Motronea, şeful de serviciu. „Urma scapă turma“, a concluzionat Cici Firescu, pe când i-a înaintat demisia domnului Albulescu, directorul instituţiei. „Ce vrei să spui, Cici dragă?“, s-a interesat acesta cu exces de miere în glas. „Cine are urechi de auzit să audă“, a zâmbit enigmatic dl. Firescu şi a ieşit triumfător din biroul directorial.
La petrecerea de adio, lui Cici Firescu i s-a cerut insistent să ţină tradiţionalul toast. Modest, acesta a spus: „Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, ştiţi că sunt iubitor de erudiţie, de aceea am să citez din contemporanul meu preferat: «Să trăiţi bine!».“.
Au fost ultimele sale cuvinte. Lăsate, cum s-ar zice, „cu limbă de moarte“. Copleşită de emoţiile succesive, cât şi de consumul prea entuziast de şampanie din ultima vreme, inima domnului Lucian N. Firescu a încetat să mai bată.
Citește și Cătălina, femeia fatală
