Din 1347 până la sfârșitul secolului al XVII-lea, Europa a fost lovită de Moartea Neagră. Cu toate astea, arta, nu numai că a supraviețuit, dar a și înflorit. Întreaga perioadă a Renașterii și a barocului în artă s-a desfășurat în timpul epidemiilor succesive de ciumă. Astfel că viețile maeștrilor picturii precum Michelangelo sau Rembrandt au fost puse față în față cu pericolul de contagiune în orașele lor. Dar ce a supraviețuit peste secole, epidemia sau arta? Hans Holbein sau Tiziano au fost victime ale bolii la rândul lor.
Când comunitățile umane au fost atinse de un dușman invizibil, pictorii au încercat adesea să dea un sens distrugerii aleatorii adusă de ciumă. Interpretarea proprie a ororilor la care asistau s-a schimbat radical de-a lungul timpului, dar ceea ce a rămas constant a fost dorința lor de a surprinde esența unei epidemii. Prin aceste opere de artă ei au reinterpretat ciuma ca pe ceva nu atât de amorf, misterios și terifiant.
De-a lungul istoriei, artiștii au descris epidemiile din perspectiva profund religioasă în care trăiau. În Europa, arta care descria Moartea Neagră era inițial văzută ca un avertisment al pedepsei pe care ciuma o aducea păcătoșilor și societății. Secolele Evului Mediu târziu (XIV-XVI) au adus pictorilor un nou rol. Sarcina lor era să încurajeze empatia supraviețuitorilor cu victimele ciumei, care erau în mod simbolic asociate imaginii martirice a lui Isus Christos. Generarea de emoții puternice și afișarea forței de a depăși epidemia au fost metode de protecție și de alinare a durerii societăților suferinde.
Ciuma ca formă de avertisment
Într-o vreme când puțini știau să citească, erau create prin artă imagini dramatice cu povești convingătoare pentru a captiva oamenii și a-i impresiona cu imensitatea puterii lui Dumnezeu de a pedepsi nesupunerea. Moartea de ciumă era văzută nu doar ca pedeapsa lui Dumnezeu pentru răutate, dar și ca un semn că victima va îndura suferință veșnică.
Foto: tumblr
Operele de artă create în timpul epidemiilor de ciumă le reaminteau până și celor puternici că viața este fragilă, temporară și provizorie. În multe tablouri care descriu ciuma se pune accent pe sosirea bruscă a morții. În unele tablouri apare imaginea dansului macabru unde fiecare personaj este încurajat prin personificarea morții să danseze pe propriul mormânt. Apare adesea în picturi și o clepsidră care îi avertizează pe credincioși că timpul de a-și rezolva afacerile și problemele sufletești le este limitat, înainte ca ciuma să-i doboare fără avertisment.
Ciuma care inspiră empatie
Personajele din picturi încep să se umanizeze, obligându-ne să simțim compasiune pentru suferința lor. Vedem bolnavii cărora li se acordă o grijă atât de tandră încât simțim că și noi trebuie să acționăm pentru a le alina durerea. Un tablou are potențialul de a ne convinge să facem ceva de care ne temem – să avem grijă de sufletele bolnave și contagioase.
Această schimbare în arta care descrie ciuma a coincis cu o nouă înțelegere a conceptului de sănătate publică. Toți membrii societății merită să fie protejați, nu doar cei bogați care înainte fugeau din fața urgiei la vilele lor de la țară. Doctorii care fugeau din oraș pentru propria lor siguranță urmau să fie pedepsiți.
Pieter Bruegel cel Bătrân. Triumful morții
Tema empatiei a fost dezvoltată în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, odată cu alinierea mai strânsă a Bisericii Catolice la agenda sănătății publice. Picturile care înfățișau ciuma au început să fie expuse în interioarele bisericilor și mănăstirilor. Suferinzii de ciumă erau acum asociați cu martiriul lui Isus Christos. Exista riscul ca cei care aveau grijă de suferinzi să se sacrifice pe ei și astfel erau portretizați ca niște sfinți.
Arta acestor secole abundă în imagini ale morții, cu toate acestea, este și plină de bucurie. Pictorii europeni ai anilor 1500 1600 au creat comori incredibile. Departe a fi disperați din cauza ciumei, pentru ei arta a fost cathartică, a fost ca un fel de stimulent pentru a celebra viața.
