A se citi pe fond muzical:
Spre lauda “bucuriei celor care nu mai au nimic de pierdut și excelează în a dărui”
Vremea a fost sămânța miturilor noastre timpurii, a inspirat o parte din arta noastră cea mai valoroasă și chiar a influențat felul în care gândim.. În cultura noastră divizată, unde diferențe tăioase continuă să ne fragmenteze unitatea, este, cel mai adesea, singura trăsătură comună pentru oamenii legați prin timp și spațiu: pe măsură ce străbatem anotimpurile să înfruntăm capriciile vremii împreună.
Dintre cel patru anotimpuri, toamna este, de departe, paradoxală. Înghesuită între un echinocțiu și solstițiu, ne ancorează în ritmuri cosmice de timp îndepărtat și în același timp ne învăluie în palpabila realitate a brizei sale calde de după-amiază, răcoarea de seară, ambianța plină de arome, de neconfundat. Este un anotimp considerat temperat, dar deseori impetuos prin furtunile sale bruște și extaticele ecouri ale căldurii de vară. O numim toamnă cu melancolia pierderii, căci privim frunze si fructe coapte căzând la pământ – anotimpul abundenței, al muncii care dă roade prin recoltă.
Plăcerile specifice si paradoxurile toamnei sunt ceea ce marea scriitoare franceză Sidonie-Gabrielle Colette ( 28 ianuarie, 1873- 3 august, 1954), numită și Colette, explorează într-un fragment al „Paradisului Terestru” : O Autobiografie a Colettei realizată din scrierile sale de o viață” – comoara sa epuizată pe piața editorială, publicată postum, care ne-a dăruit înțelepciunea sa perenă despre scris, critică acuțită si caracterul obsesiv-compulsiv al muncii creatoare.
Rememorând o temă eseu din anii săi de școlăriță, Colette scrie în anii toamnei sale:
„Mi-a rămas mereu în memorie această notă scrisă cu cerneală roșie pe marginea unei compoziții în franceză. Aveam unsprezece sau doisprezece ani. În treizeci de rânduri afirmam că nu puteam fi de acord cu cei care care numeau toamna un declin și că, eu, personal, mă refeream la ea ca la un început. Fără îndoială că părerea mea despre acest subiect care nu s-a schimbat, a fost prost exprimată și ce vroiam să spun era că această vastă toamnă, atât de imperceptibil răsărită, plănuită din lungile zile ale lui iunie, era ceva pe care îl percepeam prin semne subtile si în special cu ajutorul celui mai animalic dintre simțuri mele, simțul mirosului. Dar o tânără fată de doisprezece ani rar are la dispoziția ei un vocabular demn de a exprima ce gândește și ce simte. Ca preț că nu am ales primăvara cea cu picățelele și cuiburile ei, am primit o notă cam mică.„
Ea observă cum toamna bântuie celelalte anotimpuri și atrage atenția asupra superioarei sale splendori:
” Furia de a crește, pasiunea de a înflori, încep să pălească în natură la sfârșitul lui iunie.Verdele universal a devenit până atunci mai închis, fruntea pădurii a căpătat culoarea câmpurilor de iarbă de mare din mările puțin adânci. În grădină, doar trandafirul, supus mai mult omului decât anotimpului, împreună cu anumiți minunați maci și câteva exemplare de mărul lupului continuă primăvara și împrumută farmecul lor verii.
Adâncimi de verde întunecat, iluzia stabilității, imprudentă promisiune de durată! Privim aceste lucruri si spunem:”Aceasta este chiar vara.” Dar în acel moment, când într-un apus fără vânt plutește uneori o imperceptilă umiditate, un cerc de vapori trădând prin prezența sa pe câmp, un izvor subteran dedesubt, pur și simplu, prevestită de o pasăre, de un măr viermănos cu o coajă luminată febril, de un miros de crengi arse, de ciuperci si de noroi pe jumătate uscat, toamna fură atunci, nevăzută, din impasibila vară… Nici măcar un copil nu poate răspunde la totul. Dar antenele lui tremură la cel mai slab semnal.„
După câteva pagini de rememorare lirică a amintirilor sale de vară târzie, din copilărie, Colette reflectează asupra unicei impresionabilități a memoriei timpurii – un fel de capsulă a timpului a conștiinței care rămâne cu noi pe viață:
„Felul lucrurilor, acel gen de lucruri pe care îl vom iubi în viață de mai târziu, sunt fixate în acel moment în care privirea pătrunzătoare a copilului selectează și modelează formele fanteziei care pentru ea vor dura.„
Reflectând la cum mama sa a intrat în toamna vieții sale – „cu atâta serenitate”, cu veselia celor care nu mai au nimic de pierdut și de aceea excelează în a dărui – Colette observă răsplățile senzoriale și simbolice ale anotimpului:
„Chiar acum când scriu, se apropie, din nou, anotimpul pe care o școlăriță l-a celebrat cu mult timp în urmă pentru că, cu precocitate, îl iubea. El se întoarce poleit cu aur, pentru a inspira înțelepciune sau din contră. pentru a face castanul să înflorească a doua oară, pentru ca pisica, care și-a înțărcat ultimii pui in iunie, să simtă nevoia unor noi aventuri, pentru ca rândunica să fie indusă în eroare și să înceapă un cuib nou, pentru ca o femeie coaptă să poată străluci în lumina soarelui și să poată suspina:” Sunt sigură că nu va mai fi niciodată o altă iarnă…„
Și într-adevăr, ce frumoasă este definiția lui Colette – această definiție a toamnei ca început mai degrabă decât ca un declin – ca o metaforă pentru ciclul vieții existenței umane, în contextul mai larg al artei de a îmbătrâni.
Citiți și Octombrie-i cântecul care mă doare
Aspirantă spre carieră medicală, trecută apoi prin tentația biologiei că să revin apoi la prima dragoste filologia ( licențiată în limbile engleză-franceză), iubind jocul cuvintelor sub cele mai variate forme (traducere, proză) precum și expresia de sine către ceilalți pe care acesta îl oferă, iată-mă aici în această minunată familie culturală care m-a ales cu căldură și în care să sper să rămân cât ea va ființa.
