aproximații
*
oricât ar ploua nu ar ajunge
apa
în gura cuvintelor niciunul nu este
așa nătăfleț vă spun pentru că
îmi stau pe limbă și eu umblu
prin ploaie cu gura căscată doar doar
e nevoie de atât de puțin ca să fii nefericit
și atât de mult îți ia stropul acela de mulțumire
sau invers nici
nu mai știu le amestec
de când tot stau gură cască
prin ploaie
**
pare să nu-și fi dat seama dar și când o să afle
mă va-mplânta cu totul
până la capăt. ca un harachiri tardiv ce va aduce
puțină liniște
de vreme ce ea continuă zi și noapte să cânte a înnebunit
până și fabricantul de corzi și-a epuizat stocul ea continuă
zi și noapte să cânte chiar într-una singură ce se va
întâmpla când o va rupe și pe aceea ah își va smulge pe rând
câte-o venă din cele foarte subțiri… Citește și în inima ei
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
