apă curbată
vezi tu, când marea era doar un hublou
și noi
pești de sticlă insomniaci,
îmi spuneam că niciodată
niciodată nu vei pleca
din brațele mele de apă curbată.
dragostea ta era din cerneală,
o pată umedă pe botul timpului, semn
de bunăstare a vâslelor pereche, mai apoi
o mică cicatrice a clipei fără garou.
ne-am legat cu transparente absențe
trecute prin urechi de catarge
barca ne e pat acum, nu se mișcă
are picioarele din măslini vii.
vezi tu, niciun Ulise nu e mai bun decât tine.
foto tumblr.com
***
în mine locuiesc toate femeile verii
și bărbații din fructe. nu se-ntâlnesc
niciodată
trimit brațe și buze în locuri
cu nume ciudate, rostite în rugăciune:
îmbrățișare, sărut – un fel de
munți tainici pe care suie
frumoșii bâtrâni ai dorului… Citește și în mine locuiesc toate femeile verii
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
