Ai rămas alături cu iubirea mea
precum o frunză atârnată de creanga
care ar fi putut fi
dacă n-ar mai fi fost
Ea
la început înțelegeam rostul lucrurilor așa :
pâinea cerșetorului n-o lași să cadă în țărână
n-o plătești cu bani de împrumut
n-o închini altarelor străine
Tu
apoi încercam
ne trezeau diminețile surde cu cețuri de lapte
ne-am pipăit un timp oasele lucrurilor din noi
apoi mușchii zâmbetului anemiat
coclit de angoasa perfidei ne-veniri
ne-am ținut de mână
ca niște crengi
undeva lumea se întreba nedumerită
suntem oameni sau pomi
frunze sau sărut
poate că nici nu ne născusem încă
dar figuram pe agenda lor
la rubrica Observații
se notează zilnic
devierile de puls
anesteziile
din când în când
prin lemnul nostru curg așchii de sânge
habar n-aveți
voi
când ieși din adormire
îți vin ușor cuvintele
ca niște fire de vânt
bătute de ploaie
să vă spun despre noi un fel de poveste
cu un fel de sămânță
din care am crescut un fel de cai nărăvași
de vulturi de sticlă
întindeam aripile și acopeream pământul cu ele
și umbra raiului
umblam bezmetici și nefiresc de liberi
fluturi cu aripi de cretă
ne drămuiam pe înserat privirile să nu ne ardă
le răceam sub clopote de sticlă vineție
ne îmbrățișam ca niște lungi oftaturi
ah, viață
poemul nostru se termină într-o coadă de pește
suntem pe-o vorbă
precum o frunză ce spânzură seacă de vreme
alături de coaja unui copac
ar fi putut să fie, vor spune
de n-ar mai fi fost