Mi se pare inutil să îți spun, iubitul meu,
într-o noapte mai adâncă decât cerul,
că triunghiul pe care îl desenezi în fața mea
este un spațiu închis, în care lupta nu poate avea loc.
o străină îți înlocuiește cuvintele.
o străină cântă pentru ea însăși.
o străină își aruncă puterea dincolo de libertate.
tocmai acolo, unde lupta este mai presus
decât sănătatea mâinii
culoarea neagră, amestecată cu albastru
își regăsește neputința.
mica spaniolă întrerupe dansul meu de o plăcere imensă.
ea își strecoară sexul cu grijă.
plouă în casa părinților mei.
mă tem că sfârșitul ar putea fi doar o continuare
a iubirii mele.
pe o bandă nemărginită, îmi sprijin, eu, cea care
nu poate să fie
mai mult decât o credință,
trupul în lanțuri. acum, dimineața, cerul rece
se substituie, cu îngrijorare, vieții.
Doamne, mă retrag în genunchi
și nu îți mai pot cere decât înțelegere
albastru, cu roșu, cu roz, puțin negru,
puțină poezie și cu ceas violet.
mă plimb printre copacii atât de drepți încât mă gândesc
la părul meu pe care nu-l voi mai avea niciodată.
mă provoacă mâinile; sunt o străină fără mâini.
fața mea slăbită îmi provoacă liniștea; sunt o barbară
care nu cunoaște decât suferința.
Doamne, privesc cerul; ești un monstru
pe care nu îl pot înțelege.
Floarea soarelui
În ziua în care te-am atins (cred că era primăvară, ca și acum, când scriu) aș fi răcnit
aș fi înnebunit
dacă nu aveam cuțitul în gură.
în ziua în care m-ai atins, am visat; că nu am PUTERE.
cu pași reci deznădejdea îmi înroșește drumul.
în umbra copacului, spre seară, lumina unui singur cuvânt
se rotește, încet, ca o floare a soarelui.
cei care pleacă acum sunt primii; în biserica
pe care au construit-o poeții cei mai săraci.
Citiți și Suntem în viață, suntem în moarte
