Aproape toate decalajele de psihologie, simțire și comportament dintre oameni se datorează faptului că s-au format sau au moștenit gene de la strămoși care au fost nevoiți să trăiască în condiții diferite. Tocmai adaptabilitatea la aproape orice explică existența unor comportamente inumane, lipsite de cea mai elementară empatie sau sensibilitate.

Cei mai de temut sunt aceia care ”nu au nimic de pierdut”, se știe, dependențele, dorințele și nevoile pe care le avem de la ceialți ne umanizează, imperativele conviețuirii ne fac buni, mai exact faptul că conviețuirea este ”imperativă”. Nevoile, toate, chiar și cele afective, se cultivă. E evident și la animale. Unul ”săbatic” este unul care se descurcă singur, care nu are nevoie de ajutorul și sentimentele omului. Chiar și cele de companie trec, dacă sunt adoptate ceva mai târziu, printr-un proces de ”îmblânzire”, unele rămân însă independente, păstrează o distanță, un fel de a fi precaut.

Copiii care  cresc în orfelinate fără să fie iubiți și mângâiați devin recalcitranți, obraznici, inflexibili, greu te înțelegi cu ei. Cei care au suferit un accident sau au o boală/ un handicap și au fost, din acest motiv, ostracizați, respinși, maltratați, dezvoltă forme de mizantropie și de suspiciune, li se răcește sufletul și devin tot mai retractili și mai refractari la orice contact uman.

Terri Hallman(1962~)

Cei care au trăit în condiții dure, în care le-au fost încălcate drepturi, cei care nu și-au putut dezvolta întregul potențial uman, cei care au suferit traume, cei care au fost schingiuiți de asemenea ajung la un tip de alienare și de ”îndepărtare” care îi face să nu mai poată investi în semeni. Ce înseamnă investiție? Să ai așteptări care pot fi trădate sau dezamăgite, să depinzi afectiv: bunăstarea ta interioară și chiar o parte dintre libertăți sunt condiționate de manifestările altuia.

Atunci când iubim sau inițiem relații îi delegăm altuia puteri asupra propriei păci și împliniri. Sentimentele sunt legături, deci inter-dependențe, când ele dispar omul încetează să mai resimtă și conexiunea cu specia, cea care îi dicta conduita morală. E limpede. Oricât de ne-kantian sună, nu suntem morali din convingere rațională, ci pentru că avem nevoie unii de alții.

Oamenii cei mai răi și mai ne-empatici, după violatori și torționari, sunt cei/cele care și-au reprimat dorința sexuală. Sunt cruzi și plini de pizmă și puși numai pe dat cu parul. Lipsa împlinirilor dezumanizează.

Mai dăm exemple. Erich Fromm spune că dragostea produce o nevoie pe care doar ființa celuilalt o poate satisface, ea nu hrănește doar o foame. Rollo May arată că arta produce nevoi, ea nu satisface unele deja existente. Orice sentiment care e legat de unicitatea a ceva sau a cuiva determină o nevoie care e ea însăși fără seamăn. Cei dragi sunt de neînlocuit.

Chiar dacă unele aspirații sunt fundamentale și înnăscute, survine adaptarea care pretinde, în condiții de viață extreme, aputarea lor: un copil căruia îi sunt refuzate sistematic cele mai elementare dorințe și chemări ajunge să conviețuiască cu lipsa. Această adaptare produce de-sensibilizare. În cadrul tulburărilor schizotipale sau disociative există un astfel de istoric. Instinctul de supraviețuire decide că amputarea e soluția. Și în adolescență, dar și la vârsta adultă, cei cărora le-a fost refuzată o viață normală cu bucuriile și plăcerile obișnuite, tind să renunțe la orice dorință sau să abandoneze repede orice proiect relațional. Presiunea interioare de a avea o legătură intimă sau de afiliere la grup e dispărută, există doar chemări vagi, ușor de contracarat. Exact ca și mâncărimea din gamba care nu mai e, pofta de dragoste a cuiva cu tulburare de personalitate schizoidă e doar un sentiment fantomă.

Unul dintre cele mai impresionante filme despre supraviețuire pe care le-am văzut avea ca protagonist un alpinist care rămâne prins într-o crevasă, accidental, și nu își mai poate mișca un braț. Relizând după câteva zile că nu va fi salvat și ca singura sa șansă e auto-mutilarea, alege să își taie mâna cu un briceag, și nici acela nu tocmai ascuțit. Fiecare dintre cei cu instinct bun are o putere nebănuită atunci când viața îi e în pericol și se descătușează, i se activează acest sistem de avarie.

Și psihismul funcționează în mod analog. Mai prost e că nu se înțelege că o amputare psihologică este una la fel de ireparabilă. O mână interioară tăiată nu mai crește la lor. Un suflet în scaun cu rotile nu va mai dansa niciodată.

Odată survenită paralizia interioară (ceea ce paralizează sunt exact speranța, așteptările, ceea ce menținea vie interconectarea cu semenii) fenomenul nu mai e reversibil. Omul, dacă se învață cu singurătatea, dacă se adaptează la ea, nu mai revine niciodată la condițiile inițiale. Adaptarea menține un status qvo și o anumită stabilitate, produce modus vivendi și inerții.

Piaget, care s-a ocupat de studiul creativității și performanței, a arătat experimental că acestea sunt determinate de o anumită tensiune, psihismul e într-o stare de congestie și de neajuns, de insuficientă… Ceea ce favorizează creația e caracterul problematic al unor chestiuni cu care se confruntă în sinea lui fiecare sau o lipsă vitală, o nemulțumire, un tip de frustrare, o neîmplinire, o apirație nesatisfăcută. Nici cei împliniți, nici cei distruși, deconectați de la ceilalți, cărora le-au secat dorințele, nu sunt creativi… Eu își mențin status qvo-ul lăuntric.

Așadar nu nefericirea – resemnată, ci cea activă, mai exact neîmplinirea creează. Ceea ce unora nu le e limpede e că această nefericire nu este un gol, ci un preaplin, nu e apatie, ci tumult. Odată căzut în apatie și dezinteresc, omul nu mai e nefericit, e cumva sedat. Nu mai e nicicum.

Cei care realizează că nu își pot atinge unele țeluri devin delăsători, dezinteresați, blazați. Performanța e și ea o reacție la stimuli, adeseori la încurajare. Cei care au succes au avut o serie întreagă de experiențe favorizante sau gratificante în domeniul de referință.

Dacă ar fi să îmi imaginez un model filosofic al existenței aș pune că dorința în centrul universului: ea este forța motrice care face și desface totul în viața oricui. O scădere a dorinței (deci a legăturii cu ”celălalt”, cu specia, cu lumea)  produce atrofiere și detașare sufletească, adormire… sau atitudini deviante. Uneori dorința e deturnată și bulversată și ajunge să se manifeste într-un mod aberant, apare travestită în imbolduri anti-sociale, sadice, agresive, recalcitrante.

Nu durerea și slăbiciunile ne fac vulnerabili ci plăcerea care e intrinsec legată de manifestarea dorinței, iar vulnerabilitatea este exact ceea ce ne menține buni, rezonabili, înțelepți, docili, creativi. Fericirea și legătura de suflet și de trup, organică, pe care o resimțim cu un altul ne dă imboldul de a rezista inclusiv la tortură.  Mamele au puteri incredibile când se pune problema să își apere odraslele. La fel și îndrăgostiții. Instinctul, care are și o componentă socială și amoroasă, ne umanizează. Slăbirea lui sau amputarea unor dependențe vitale șubrezesc resursele și aptitudinile morale: curajul, încrederea (buna-credință), generozitarea, abnegația, implicarea, chemarea de a investi, entuziasmul, noblețea caracterului.

În condiții inumane doar cei care au apucat să cunoască fericirea au rămas nealterați, necorupți.

S-a văzut cât de ușor s-au adaptat cei mai mulți la apariția noilor tehnologii, cât de mulți sunt cei cărora nu le lipsește contactul direct auditiv, vizual și tactil.

Iată cât de ușor a ajuns să ne fie să nu ne mai vedem la fețe și să nu ne mai atingem după câteva luni de izolare. Ne-am obișnuit așa. E clar că dacă am văzut că nu se moare din asta, e mai comod să eliminăm o dependență decât să o menținem. Sunt procesele cele mai rudimentare de adaptare.  Civilizația ne creează dependențele. Până acum ne-a legat pe unii de alții, acum ne face neajutorați fără tehnologie.

E o eroare să credem că sfinții s-au călit prin suferință. Nici vorbă, ei au rezistat la suferință, e cu totul altceva, nu suferința i-a menținut umani sau i-a purificat, ci memoria unor experiențe fericite, pe care chinul a intensificat-o. Ceea ce i-a menținut întregi a fost faptul că au avut o credință, respectiv că au avut conștiința unor surse de împlinire și încrederea în frumusețea și bunătatea umană pe care doar iubirea împlinită ți-o oferă. Oamenii aceia nu au devenit mai buni prin suferință, ci prin fericire, cum arăta și Nicolae Steinhardt.

One of my favorite artists. Pinned for the Saatchi Art contest. My signature color. You can enter to win a $1,000 gift card at Saatchi Art when you sign up at Facebook.com/saatchionline and pin your signature color! #signaturecolorsweeps [Promotional Pin]
Suferința doar dezumanizează. Lipsa iubirii e o formă de ”independență” maladivă, de ruptură de semeni care nu poate produce nimic bun. Bineînțeles, vorbesc de faptul că propria iubire ne e vitală (care poate fi de orice tip, eros, agape etc). Ea este totodată cea mai mare putere și vulnerabilitate a noastră, dar și singura care dă vieții gust și noimă și sentimentul trăitului plenar.

Poeții și cititorii de poezie nu pot fi decât îndrăgostiți, altminteri primii nu ar scrie și ceilalți n-ar pricepe și percepe nimic mai mult decât o serie de texte excentrice…

Cercul e perfect vicios atunci când survine starea de dezinteres relațional, de ”independență” maladivă. Ea funcționează ca anestezic al simțirii, e opacizantă. Omul care simte vag sau ambiguu nici măcar nu realizează plinătea simțirii altora, nu își dă seama nici măcar de ceea ce îi e dăruit, de cât de mult înseamnă pentru alții. Dacă pentru el relațiile au o miză mică sau sunt ”gratuite” și întâmplătoare e imposibil să își reprezinte faptul pentru ceilalți actori implicați au o altă greutate.

Ne putem adapta la orice inclusiv la maladiile societății. Este limpede că individualismul a produs mutații și că noile stiluri de viață nu sunt tocmai favorabile conviețuirii de durată și dezvoltării de atașamente și sentimente profunde, că sterilizarea sufletească nu este dor rodul unor conjuncturi nefaste, este și parte a unui proces de aclimatizare mai vast. Narcisismul, comportamentele histrionice sunt și subproduse ale unor influențe ale culturii de masă.

Citiți și despre Coco Chanel