am văzut cuțitele ei
le-am văzut cum
își ascut limba. plimbând-o
pipăind moliciunea
ciupind din carnea
fecioarelor ascunse în iarba
înalt crescută pe verbe. (dau un exemplu:
a iubi).
așa că-ți voi spune eu prima
înainte ca ele să-mi șteargă
în gură
cuvinte învelite de frig.
un început la fel
de bun ca orice sfârșit.
foto sursa
deschid ușa soarelui și scriu
numele tău pe prag, casa
sporește în intensitate, o vopsea de aur
îi lingușește pereții, iar ea se înalță fremătător din
umbre și așchii, zâmbetul
unui trecător fără cap desenează
păzitorii fereastrelor – îngeri
de plăcere înnebunește câinele meu fluieră oase,
cântă garduri suple păsări lemnoase… Citește și numele tău
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
