ALYIA, 1999

Dimineața devreme, aerul cald și umed este încă suportabil. Închidem ușile, ne fixăm în centuri și, până scoate el mașina din garaj ferind crengile de Mâna Maicii Domnului răsturnate în cale de furtuna de aseară, potrivesc ventilația din habitaclu.

Ne eliberăm din tunelul de frunze al pădurii și plonjăm în câmpul de culoarea portocalei. Cu tâmpla sprijinită de geam, privesc soarele plutind în mișcătoare văluri deasupra liniei orizontului până mi se umezesc ochii.

”Va fi insuportabil la prânz. Cald și umed. Seara să ne așteptăm la o furtună…” , i-am spus și mi-am așezat palma mea încă răcoroasă peste mâna lui dreaptă. Suport tot mai greu căldura. ”Știi, acum 20 de ani, în Israel, mă luptam cu uscăciunea sharav-ului, vântul fierbinte al deșertului.”

Locuiam departe de locul acela pe atunci, la câteva mile de golf. Aripile păsărilor purtau glasul şi aroma mării iar ciocurile lor aveau culoarea algelor. Le auzeam în zori plângând de dorul depărtărilor. Umbrele copacilor îmi păreau mai reale decât cele ale oamenilor. Timpul se concentra într-o secundă iar eu eram prizoniera acelei secunde eterne. Mă măcinau doruri neînţelese, suprapuse, contrare.

Viaţa redevenise lină doar aparent şi simţeam că toate umbrele care populau locul acela au ceva material, primejdios, cuprins în întunericul lor. Baali, stăpânul meu, lumina cărările şi făcuse să crească viţă pe zidurile casei noastre. Eu adesea mă înfricoşam de strălucirea metalică ce tăia văzduhul şi acopeream creştetul primului meu născut cu sărutări protectoare.

Tatăl lui râdea şi plângea. Râdea de spaima mea ca să nu văd cum plângea de grija noastră. Era o umbră şi el – tot mai diformă, tot mai departe de conturul pe care-l ştiusem. Când cerul deveni tăcut, netulburat, între noi erau prea multe cuvinte nerostite. Stăpânul meu aducea roadele muncii lui şi mi le da tăcut. Nu era de ajuns, ne priveam duşmănos în neputinţa de a ne deschide fereastra sufletului.

Boabele strugurilor, bogatul lor parfum, odată lipsa lor, apoi preaplinul dăruirii lor, stăteau să ne despartă. Pendulând între două lumi, spaţial şi emoţional, între simţăminte atât de amestecate, purtam permanent dorul uneia dintre ele.

Şi o vreme le-am locuit, aici, acolo, secvenţial, într-un acelaşi timp. De aceea îmi păreau adesea străine numele noastre şi în unele momente imaginea chipului ni se topea în contururi necunoscute. Cine fusesem, cine mai eram ? Năluci ce-n neodihna lor îşi desfăceau aproape inconştient, într-o prelungă agonie, vălurile, pentru a dobândi identitate.

din arhiva personală

Pornisem, înainte de plecarea noastră spre tărâmuri udate de răcoarea laptelui şi de aromele de floare ale mierii, pe un drum numai al meu, găsisem înăuntru, acolo, un mic diamant neşlefuit, dar uşor sclipitor. Redescoperisem, după ani ce mi se par şi acum irosiţi, plăcerea jocului cu formele şi ideile ce le pot încăpea.

Albul şi negrul, nuanţele ce din forme se năşteau, curburile neaşteptate îmi ofereau starea copilărească de uimire şi încântare. Liniile întretăiate dădeau umbre zidurilor vechi şi le accentuau patina. Iubeam fiecare linie, peniţa aluneca rapid modelând forme şi nuanţând lumina. Era bucuria mea, era mâna mea care smulgea tuşului fragmente dintr-o lume atât de plină de viaţă, acum amorţită parcă, era ochiul meu trecând dincolo de aparenţa unor ziduri reci şi pustii, era, iartă-mă Doamne, opera mea demiurgică.

Departe, glasul meu topit în negrul şi albul altor contururi, în tumultul atâtor diferite simţăminte căpătă alte accente, lumina de-acum dinăuntru înafară. Lumea mea interioară, îmbogăţită, se exprima prin unduiri feminine ori aripi de păsări oarbe. Cădeam în acea lume adesea cutremurată de spaime şi adesea revenită la o linişte misterioasă, de vis, ca să găsesc binecuvântatul liber zbor al gândului, senzaţia de plutire ruptă de orice reper. Mă căutam. Albul hârtiei era primitor şi bun, lăsându-se fragmentat şi modelat de un negru neiertător, adâncit parcă în carnea lui.

*

Poteca ducea printre dafini şi mandarini bogaţi de rod, cu pletele ajungându-le aproape de vârful ierbii, la o căsuţă galbenă, cu trei intrări. A treia alee, a treia intrare, erau ale noastre. Copacul de lângă trepte, în care zburdau păsări vesele printre rodii uriaşe, lucioase şi roşii, umbrea terasa pietruită, invadată de ferigi. Liniştea era atât de adâncă încât orice sunet, oricât de slab, devenea zgomot… mi se părea că tăcerea aceasta e semn de pace, că e un garant al armoniei…

După un timp, am învăţat să preţuiesc gâlceava copiilor, strigătele lor de bucurie, lătratul căţelei vecinilor, Shuki, pe care am iubit-o atât de mult, discuţiile femeilor întâlnite pe alee.

Mai târziu am început să asociez liniştea cu orele petrecute de fiul meu în buncăr, cu spaima de moarte din camerele de siguranţă, cu un ochi de geam şi ziduri de cetate.

Frunzele nu mai foşneau la fel, aleile erau  pustii, doar tineri nebuni sfidau moartea, plimbându-se printre portocali.

Sirena suna îndelung, repetat, pe un ton înalt, apoi vocea din megafon anunţa pericolul şi măsurile de protecţie… Când păsările uriaşe care înnegreau cerul se retrăgeau, glasul îmi era stins şi temător ca şi cum răsunând, ar fi putut trezi din nou monştrii pitiţi în văgăuni, amorţiţi de oboseala luptei…

Mi-era teamă…

*

Ierusalim. De piatră, de os, în mine şi în afară. Piatră lângă piatră, larg, ca un braţ ce cuprinde lumea, aştepta pasul meu să mă aducă mai aproape. De piatră, de os să fi fost, aşa cum alb sclipea de atâtea sărutări ce l-au atins?

Eu, la dreapta; femei îmi ofereau marame de culoarea florilor de oleandru şi uşoare ca ele. El, la stânga; bărbaţi cu glas cântat îi întindeau tfilin şi cărţi roase de vreme pentru rugăciune.

În faţa pieptului de piatră al unui Dumnezeu pe care mi-l închipuiam privindu-mă de undeva de sus, dintr-un înalt ce nu-l puteam cuprinde nici cu ochii şi nici cu mintea, tăcui atât de adânc că toate rugile celorlalţi se prăvăleau peste mine.

Ar fi trebuit să le văd urcând, m-am gândit. Ar fi trebuit ca bileţelele scrise şi înfipte în pieptul de piatră să se soarbă în trupul zidului pentru a fi citite. Unele femei strigau, altele se legănau şi murmurau cuvinte legate într-o rugă parcă fără de început şi fără de sfârşit. Altele tăceau pur şi simplu, privind prin Cel Necuprins, mă gândeam. Dar împreună, toate glasurile şi tăcerile, îşi găseau locul într-un ecou care urca şi parcă zguduia zidul de os şi de piatră.

Am tăcut sperând să amplific cu mica mea rugă amplul ecou. Copilul, copilul, pentru el, tot ce e frumos, dă-ne Doamne, copilului să-i fie mai usor decât nouă, să creadă minciuna… să creadă că nu sunt decât focuri de artificii, că miklatul ne protejează de focul soarelui, că tinerii aceia frumoşi care poartă pe spate puşti, doar se joacă de-a războiul.

Dacă aş fi putut trece mai departe, aş mai fi cerut atâtea, dar nu puteam. Mă învârteam ca într-un carusel şi aceleaşi imagini-cuvinte se regăseau în ruga mea. Nu înţelegeam de unde venea această neputinţă. Să nu poţi fi liber, să rămâi prins în cuşca pe care teama o clădeşte în jurul tău, să nu poţi urla de durere sau să implori îndurare! Câtă neputinţă!

din arhiva personală

Când conducătoarea grupului mi-a făcut semn că trebuie să plecăm, mi-am atins buzele cu degetele ca într-un sărut, apoi am atins suprafaţa de piatră cioplită de atâtea alte săruturi.

Era caldă. M-am gândit că m-am rugat pentru ce era mai important, că pentru restul am să o fac în mine, tăcut şi doar atunci când voi simţi că glasul meu lăuntric poate să se înalţe destul. Destul cât să poată fi auzit.

Când ne-am depărtat de locul acela sfânt și netulburat, ni s-a spus că în nord au căzut katiuşe. Mai multe, nu se ştia exact unde. Poate pe drumul ce duce în kibutz, poate chiar acolo unde copilul pentru care m-am rugat împletea chala dulce, cu stafide împreună cu alţi 30 de copii. În mine s-a rupt un zăgaz şi un urlet până la cer, un urlet tăcut s-a ridicat singur, puternic. Mă învârteam din nou ca într-un carusel şi aceleaşi imagini-cuvinte se regăseau în ruga mea, atât de repede rostite încât se spuneau singure. Şi departe de copilul meu pentru care mă rugam acum atât de înalt, mă sfâșia durerea că mai mult decât atât nu puteam face. Înţelegeam de unde venea această neputinţă şi înţelegeam că nu poţi fi liber când eşti prins în cuşca pe care teama o clădeste în jurul tău, că nu ajută să poţi urla de durere şi să implori îndurare!

Câtă neputinţă! Am simţit cum zidul de os şi de piatră, din mine şi din afara mea se prăbuşeşte din nou, acum peste mine. Că rugile tuturor celor care şi-au lipit buzele de piatra sfântă mă strivesc şi mă dor şi că nu voi găsi scăpare decât în speranţă.

*

O culoare, un sunet, un parfum pe care le uitasem urcau prin capilare temporale, inundând clipa străină de orice frământare. Mi-era teamă şi mi-era dor şi eram-nu eram pentru că nu încăpeam decât într-un timp dilatat, pliat pe alocuri. Acolo și atunci, în acel timp fragmentat de amintiri şi de reveniri, minutarele trăiau o beţie a clipelor, se-mbătau de ele… iar eu mă vedeam într-o oglindă cu ape nebune.

Nu era decât aroma unui tărâm îndepărtat şi populat încă de umbre ale trecutului.

Sfâşiat de dor, trupul meu obosit de căldură se prăvălea printre aşternuturile străine, găsindu-şi odihna. Dar spiritul, neliniştit aluneca îndărăt în timp, departe, căuta reperele unei lumi pierdute parcă pentru totdeauna. Cu pleoapele căzute, visam sau chemam trează, din sertarele pe care le doream închise ale memoriei, lumea mea în care trăisem atâţia ani… Prindeam adesea un fir – o imagine, un sunet, o adiere care desfăşura apoi cortina fremătândă, roasă de timp pe alocuri a unei clipe de altădată. Multiplicată, reluată, amplificată, mă inunda, îmi dădea impresia retrăirii, durerea trecerii şi pierderii ei. Acum din nou, ca de o boală cronică, mă lăsam torturată de doruri şi nostalgii…

Urma să pierd din nou ceva… şi-mi doream să mă pot vindeca de stăruinţa cu care rămâneam legată de cele lăsate în urmă.

*

”13 martie 2002 – “Jerusalem Post”

Teroriştii au ucis şase persoane într-un atac din Galil (…)

Articol de David Rudge şi Gil Hoffman

Șase persoane au fost ucise şi şapte rănite atunci când teroriştii au deschis focul în intersecţia de pe şoseaua Shlomi-Kabri, în apropierea Kibutzului Matzuva, ieri seară, punând în alertă toată zona graniţei de nord. Lynn Livne (49) şi fiica acesteia, Atara (17), din Kibutzul Hanita au fost ucise în timp ce călătoreau pe şosea. Ofer Kanerik (44) din Moshav Betzet şi Yehudit Cohen (33) din Naharyia au murit, de asemenea, în ambuscadă. Căpitanul German Rojyakov (25) din Kiryat Shmona a fost ucis în timp ce conducea riposta împotriva teroriştilor. (A şasea victimă – un proaspăt emigrant din Kibutzul Beit Hashita – a fost identificată după scrierea acestui reportaj).

Nici o grupare teroristă nu a revendicat deocamdată acest atac. În orice caz, în încercarea aparentă de a scoate din ecuaţie Libanul, postul de televiziune al Hezbollah-ului din Liban sugerează că gherilele palestiniene ar fi în spatele acestei acţiuni. Hezbollah-ul nu a făcut încă nici un comentariu. (…)

Incidentul a avut loc în jurul orelor 12:30 când teroriştii, îmbrăcaţi în uniforme ale Tzahalului, au deschis focul cu puşti Kalaşnikov şi au aruncat grenade asupra maşinilor care rulau pe şosea, fiind astfel prinse într-o ambuscadă creată de pe vârful unui deal.

Militarii, poliţiştii şi ambulanţa au pornit alertate spre punctul fierbinte în timp ce focul mai continua încă. După localizarea sursei de foc, militarii i-au  atacat pe terorişti doborând doi dintre ei. Cu toate acestea, Rojyakov a fost ucis în timp ce conducea asaltul. Existau temeri că unul sau chiar mai mulţi terorişti se mai aflau în zonă, de aceea au început căutările pe o arie mai extinsă.”

***

Moartea e un accident care nu te lasă să uiţi… Iată – un chip strivit între filele unui album, de-acum vechi, îl văd atât de clar în camera obscură a minţii mele de parcă aş developa secvenţa aceea de viaţă chiar acum, coborând prin moarte, la un alt nivel al existenţei mele. E ca o impietate, mă gândesc, Lynn şi-a acoperit imaginea şi toate câte erau ale ei cu vălul tăcerii absolute. Dacă-l ridici, vălul se învolburează, te tulbură, te absoarbe… sau lasă un zvon de moarte să răzbată înafară, răscolindu-ţi nopţile şi izolându-te de lume.

Ne întrebam adesea dacă grădina aceea, a Paradisului, în care odată am trăit fericire dar şi durere şi deznădejde şi de care ne-a fost atât de mult dor, o mai fi existând. Stiam că gardurile de sârmă ghimpată nu pot opri nici norii, nici ploile. Stiam că noaptea pot coborî în tăcere corbi negri, pustiitori, că oamenii aceia nu poartă teamă  în sufletele lor şi că viaţa lor e acolo, sub crengile lămâilor înfloriţi, dintotdeauna, pentru totdeauna. Noi ne-am întors – păsări fără cuib, cu dor în piepturi, şoptind triluri care plâng pământul acela binecuvântat.

Noaptea aceea, prima, spre dimineaţă, am călcat în Paradis. Cu teamă. Drumul printre copacii întunecoşi urca în serpentine graţioase spre poartă. Acolo aştepta Lynn. Avea cheia la ea şi era zâmbitoare şi liniştită pentru că pregătise totul. Sub dafinii înalţi se opri şi ne invită să intrăm. Era un cuib primitor, departe de glasurile oraşului, de agitaţia lui, îngrijit şi curat – numai pentru noi. Lynn a deschis porţile în noaptea aceea… şi dimineaţa ne-a găsit schimbaţi de parcă ceasurile din urmă ar fi lucrat în carnea noastră ca inelele în trunchiul unui copac, definitiv şi adânc. De atunci nu mai suntem cei care am intrat pe poartă. Avem glasul schimbat, mai domol, suntem mai atenţi la cuvinte. Mai târziu, ni s-a cioplit pe chipuri un rid adânc între sprâncene, a durere, a strigăt de disperare, a moarte…

Când a murit Lynn, am tresărit în somn ca la zgomotul unei porţi trântite, dar nu am înţeles. Bărbatul meu m-a îmbrăţişat, sărutându-mă pe frunte, aşa cum săruţi un copil care plânge în somn, fără să-mi înţeleagă decât vorbele şuierate şi surde: “Nu închide poarta!…”

Dimineţile ne auresc ochii, iar visele nopţii se strâng într-un colţ al pleoapei şi se topesc la căldura ei. Aşa s-a întâmplat şi atunci… am uitat.

Dar azi, când ştiu că Lynn a pierdut cheile de la poartă, mă întreb dacă mai poate intra cineva în Paradis, dacă mai putem spera vreodată să ne salvăm trecând dincolo de zidurile înalte, dacă mai avem dreptul pentru că suntem vinovaţi de păcatul uitării şi al indiferenţei. Lynn nu mai e. A pierdut cheile. Corbii i le-au luat, aşa cum i-au luat şi copilul.

De câte ori moare un înger, poarta Raiului se trânteşte cu putere. Lumina se schimbă şi lasă pe ochiul inimii o pată. De aceea, cei cărora le mor cei dragi orbecăie într-o lume în care nu mai pot vedea lumina.

Autor: Eli Sandu (ex Salamon), rezident în Kibutzul Hanita, în anul 1999, prin Programul Israelian Bait Rishon BaMoledet, adresat familiilor de imigranți.