Toți ne-am dori să avem măcar o duzină de semeni cu care să trăim ca la sat. Să ne înțeleg om cu om, să trăim pe aceeași lume.
Urbanizarea masivă ne-a împrăștiat care încotro, a făcut din noi nesemeni și asta a amplificat singurătatea. Comunicarea a devenit corvoada zilnică de a contracara disensiunile, de a tolera atacuri, jigniri, calificative neroade și nemeritate, un efort istovitor de a ne negocia un fel de a fi într-un timp și spațiu în care trebuie să coexistăm cu tot soiul de străini, de adversari, de neapropiați, de necunoscuți.
Gura târgului nu mai e a unuia, ci a zeci de târguri diferite, cu idei despre ce e bine și ce e rău care se bat cap în cap.
Am tot citit critici la adresa faptului că oamenii vremii sunt, suntem, niște copii smiorcăiți speriați de bombe care nu suportă nici cea mai mică adversitate spre deosebire de strămoșii care nu se plângeau nici cu săgeata înfiptă în piept. Nu e chiar așa. Săgeata aceea a țâșnit din arcul dușmanului. Pentru oricine, în orice perioadă, judecata nedreaptă a semenilor și a apropiaților a fost greu de suportat, dar șansele erau mult mai mici să fie pus fiecare la zidul infamiei de către fiecare în sate, în mici târguri unde oamenii se cunosc între ei și se prețuiesc și mai ales au valori, credințe, moduri de viață comune.
În Babilon războiul este între fiecare neseamăn și fiecare neseamăn.
Diferențele par ireconcilabile, iar asta ne sortește singurătății.
În secolele anterioare, necunoscutul era un ins rătăcit în târg sau în sat cu care localnicii dădeau ochii o dată pe an. Acum necunoscutul, străinul e colegul de bancă, de birou, de șantier, de bloc.
Coexistăm în afara unei legi și lumi comune. Prieteniile care rezistă sunt foarte rare și doar între inși înzestrați cu un simț al concesiei și armoniei excepționale sau între cei care se cunosc din copilărie.
M-am tot întrebat în ultima vreme de ce marile orașe sunt pline de însingurați. Pentru că nu poți dormi în același pat, pentru că nu poți sta la aceeași masă, pentru că nu poți săruta pe gură în fiecare zi un om pe care îl percepi străin, cu care nu poți comunica decât așa cum o faci și cu colegii de breaslă sau cu vecinii de bloc: protocolar, prin inducție și deducție, prin analogie, indirect, controsionat, tolerând sau înghițind zilnic în sec toată seria de incompatibilități.
Intimitatea nu e artă a negocierii în conviețuire pe plan personal, cum sugerează contemporanii, asta e doar o tentativă de producere a ei pe cale artificială, forțat, în condiții nefaste de fapt. În realitate ea e cea mai ingenuă mai pură și mai simplă chestiune cu putință, e apropierea firească, naturală, dintre doi oameni care se potrivesc, care sunt făcuți din același aluat, cum se zice. Altminteri nu merge decât prin puterea iluziei.
Nu poți să faci din lup ierbivoră și din străin confesor sau amant.
Iau exemplul poeziei, căci mi-e cel mai la îndemână. Acum câteva secole toate poemele lumii decantau în metafore aceleași teme majore și dezvăluiau aceleași tensiuni, chemări, drame, și aceleași aspirații eterne ale ființei umane.
Se pare că între timp eternitatea a murit.
Nu mai e nimic etern, nimic asemeni. Fiecare poet scrie altfel, despre altceva-uri doar de el știute. Fiecare caută, simte, speră, detestă alt-ceva sau alt-nimicul.
Trăim înghesuiți într-un țarc uriaș și ne mișcăm în contratimp și în contrasensuri amețitoare. O lume nu e un loc și un context e și o cosmologie comună care unește cele exterioare cu cele interioare. Am rămas doar cu o dimensiune exterioară comună care e doar un mediu. Acolo ne trăim, neștiuți, alt-dorințele și alt-tristețile, alt-resemnările, alt-revoltele și alt-eșecurile.
Negocierile sociale, încercările făuritorilor de ”lume nouă” de a ne sustrage singurătății instumentalizându-ne sau oferindu-ne, ca la cantina săracilor, o ciorbă comună sub formă de zeamă a unei utopii dubioase, har Domnului, sunt sortite eșecului.
Cât e ea de rea, singurătatea e răul cel mai mic, comparativ cu armonizarea conștiințelor prin uniformitate. Inegalitățile naturale sunt infinit mai bune decât egalitățile artificiale.
Dacă cititul te convinge să pleci ca fata sau flăcăul din poveste în căutarea unui seamăn cu care care să faci ”lume” împreună, lipsa lecturilor produce elanuri misionare. Mai răsare câte un cap din rândul necitiților vremii și dictează binele și răul, într-o încercare de a-și confecționa cu forța semeni.
Citiți și Postmodernismul…
