Lamartine, inițiator al poeziei romantice franceze

Alphonse de Lamartine (născut la 21 octombrie 1790, în Franța), poet, scriitor și om politic francez, este considerat a fi una dintre figurile importante ale curentului romantic în literatura franceză. Lamartine și-a dobândit renumele după publicarea, în 1820, a versurilor sale în Meditații poetice (Méditations poétiques).

După câteva încercări eșuate, abandonează cariera militară, și se dedică literaturii, scriind o serie de tragedii în versuri și elegii.În 1815, aflat în stațiunea Aix-les-Bains pentru a se îngriji de sănătatea deja șubredă, le întâlnește pe cele două femei cărora urmează să le dedice o parte importantă din opera sa. De frumoasa Antoniella, o femeie simplă din clasa muncitoare, se îndrăgostește fulgerător, iar după moartea acesteia, scrie anecdotaGraziella, Antoniella servind drept inspirație pentru personajul feminin principal. Lui Julie Charles, cealaltă femeie importantă din viața lui Lamartine – care îl ajută, grație influenței sale în societate, să își găsească un post la Paris – îi dedică numeroase versuri (de pildă,Lacul).

În 1820, Lamartine se căsătorește cu Maria Ann Birch, o tânără britanică având legături cu familia lui Churchill, și își consolidează cariera diplomatică, angajându-se initial ca secretar la ambasada franceză din Napoli. În același an, publică prima sa colecție de poezii, Meditații poetice (Méditations poétiques), care se bucură de un succes imens datorită noului stil romantic și al sincerității sentimentelor exprimate. Poeziile lui Lamartin aduceau un suflu nou literaturii franceze.

Doi ani mai târziu publică volumul Noi meditații poetice (Nouvelles méditations poétiques) și Moartea lui Socrate(Mort de Socrates), în care devine evidentă preocuparea lui Lamartine pentru metafizică. În anul 1829, Lamartine devine membru al Academiei franceze, iar în anul următor publică, în două volume, Armonii poetice și religioase (Harmonies poétiques et religieuses).

Începând cu 1830, renunță la cariera diplomatică pentru a intra în politică, fiind ales în 1848 în Adunarea Națională. Exclus la scurt timp din politică, și devenit falit, Lamartin se va strădui, pentru următorii 20 de ani, să supraviețuiască. Va publica, fără vreun succes financiar, carte după carte: Raphaël (inspirată de iubirea lui pentru Julie Charles), Confesiuni (Les Confidences) și Noi confesiuni (Nouvelles Confidences), nuvelele Geneviève (1851), Antoniella (1867), Memorii politice (Mémoires politiques, 1863), Histoire des Constituants (1854), Histoire de la Restauration (1851–52), Histoire de la Russie (1855), lucrările istorice fiind considerate extrem de valoroase.

Pe 28 februarie 1869, în tăcerea unei lumi care își uita eroii, Alphonse de Lamartine, unul dintre cei mai mari poeți ai romantismului francez, se stingea la Paris. Uitarea era poate cel mai crud destin pentru cel care dăduse lumii Meditații poetice și versuri ce îmbrățișau dorul, natura și iubirea pierdută.

Deși fusese celebru în tinerețe, ultimii săi ani au fost marcați de sărăcie și boală. Într-o ironie tristă, cel care scrisese despre frumusețea sufletului și a idealurilor s-a stins aproape singur, departe de gloria de odinioară. Dar moștenirea sa nu s-a pierdut – ea trăiește în fiecare cuvânt care vorbește despre speranță, despre timp și despre dragostea ce nu moare niciodată.

„Oare nu valorează o clipă de iubire întreagă o viață de suferință?” scria el.
Astăzi, îi recitim versurile și înțelegem că poeții nu mor – rămân vii în inimile celor care simt și iubesc.

Moare, aproape uitat de contemporani.

* * *

Toamna

Salutare, lemne triste, ce verzi, galbene-nnegriţi,
Frunzi ce, căzând risipite pe livezi, vă veşteziţi!
Salutare, voi frumoase zile ce aţi mai rămas!
În voi tânguirea firii urmează c-un slab, trist pas.
Ea se cuvine durerii, mie-mi place s-o privesc;
Singuratica cărare, uitat păşind, o citesc.

A! să mai văz înc-o dată soarele îngălbenind,
A cărui lumină slabă abia pătrunde sclipind
La piciorul meu ce sună frunza, lemnul cel uscat,
Întunericimea deasă în pădurea ce-am călcat.
În aste zile de toamnă, când natura-şi dă sfârşit,
Dar! aflu mai mult plăcere l-al ei ochi acoperit:
Este al unui prieten tristul rămâi sănătos,
Este zâmbirea din urmă genei ce, lăsată-n jos,
Moartea vine s-o închiză, mai mult a nu s-ardica.
Aşa orizonul vieţii gata fiind a lăsa,
A lungilor mele zile nădejdea slabă plângând,
Mă mai întorc înc-o dată şi, nesăţios cătând,
Mă uit l-ale sale bunuri ce încă n-am întâlnit,
Bunuri de la care soarta pân-acum m-a ocolit.
Frumoasă, dulce natură, soare, cer, crânguri, pământ,
Sunt dator; lacrima pică pe margini l-al meu mormânt.
Ce curată e lumina! aerul plin de miros!
L-a murindului privire soarele cât de frumos!
Acum aş vrea şi cu drojdii să deşert acest pahar
Amestecat când de fiere, când de dulcele nectar.
În fundul acestei cupe unde viaţa sunt a-mi bea,
Vreun gust de miere-aicea e putinţ-a-mi rămânea?
E putinţă viitorul pentru mine a păzi
O-ntoarcere-a fericirii ce n-am a nădăjdui?
E putinţă în mulţime un suflet a fi ascuns
Să cunoască al meu suflet, la ce voi să am răspuns?
Floarea, căzând jos, îşi lasă la zefir al ei miros,
Şi e la soare, la viaţă al ei rămâi sănătos.
Eu mor însă, ş-al meu suflet în minutul ce l-am dat
Se revarsă ca un sunet melodios întristat.

(Traducere de ION HELIADE RĂDULESCU, 1830)

Lecții de viață:

„Cine ştie să se facă iubit, ştie să facă totul.”

„Omul nu are port, timpul nu are ţărm. El curge, iar noi trecem.”

„Muzica este literatura inimii; ea începe acolo unde se sfârşeşte vorbirea.”

„Cu tot aurul din lume nu poţi cumpăra bătăile inimii sau tandreţea unei mângâieri.”

„Rugăciunea, această comunicare cu Atotputernicul invizibil, nu este, în adevăr, cea mai mare din forţele supranaturale sau naturale ale omului?”

„Un om cu adevărat împlinit este doar acela care a străbătut lumea călătorind şi care a îndrăznit să-şi schimbe neîncetat felul de a gândi şi de a trăi.”

„Îngrijorarea şi tristeţea leagă două inimi într-o legătură mai strânsă decât o poate face fericirea; cele mai obişnuite suferinţe sunt mai puternice decât bucuriile obişnuite.”

Egoismul și ura sunt singurele care au o patrie, fraternitatea nu are una!

Există prietenii fulgerătoare care unesc sufletele într-o singură clipă de lumină.

Cuvântul, fenomen sublim și divin, este misterul în care sufletul omenesc se întrupează într-un sunet.

Poezia este limba tuturor epocilor umanității – naivă și simplă în leagănul națiunilor, povestitoare și minunată precum o doică la căpătâiul copilului.

Religie, politică, filozofie, sisteme – omul a rostit judecăți despre toate, s-a înșelat în toate; a crezut că totul este definitiv, și totul s-a schimbat; că totul este nemuritor, și totul a pierit; că totul este adevărat, și totul a mințit!

Omul nu are nimic mai necunoscut în jurul său decât omul însuși.

Leneșul se așază, nerăbdătorul se grăbește.

Dumnezeu a creat spiritul fără limite pentru a înțelege. Și fără limite pentru a spera?

(Sursa: Britannica.com), Sursa foto: cultural.bzi.ro, artline.ro 

Citește și Ce mai faci prin septembrie, de Marius Tucă.