De ce ți-ai dori, de fapt, să fii REGE?! O întrebare cu răspunsul inclus, un îndemn întru cunoaștere mai profundă a înțelesurilor vieții sau doar introducere fină la o detonare de Viva la Vida?!
El poate fi oricine. Poate lua orice formă și orice conținut. Cu atitudinea, parfumul și eu-ul acordate perfect.
Poate fi Beethoven, Eros Ramazotti, Schubert, Queen, Vivaldi, Beatles, AC/DC, Whitney Houston, Carlos Gardel, Guns n’ Roses, Bach, Vaya con Dios, Chopin, Paganini … și numai Dumnezeu mai știe cine. Pentru că este creația lui.
Astăzi – Viva La Vida!
„Viva la Vida” este melodia trupei britanice de rock Coldplay. A fost scrisă de către membrii trupei pentru cel de al patrulea album – Viva la Vida or Death and All His Friends (2008).
Versurile melodiei conțin referințe istorice și creștine, iar piesa este concentrică, clădită în jurul unei secțiuni de coarde la unison cu un pian procesat digital, straturile fiind adăugate treptat, pe măsură ce melodia crește și devine.
Solistul trupei, Chris Martin a explicat că a botezat această melodie și albumul „Viva la Vida” – după ce a văzut aceste cuvinte pe o pictură a Fridei Kahlo: „A trecut prin multă durere, desigur, apoi a început un mare tablou în casa ei, care spunea ‘Viva la Vida!’. Am iubit îndrăzneala asta.”
Pentru o melodie populară de succes, „Viva La Vida” tratează subiecte de o complexitate sensibilă, legate de misionari, revoluții, Biblie. Este ”cântată” din perspectiva unui rege care-și privește viața ca pe o amară dihotomie. Dacă odată conducea lumea, acum mătură străzile pentru că și-a clădit autoritatea „pe stâlpi de sare și stâlpi de nisip”… Foarte interesantă curgerea textului pentru că problematizează. După ce ai atins vârful poți ajunge ușor „doar o marionetă pe o sârmă singuratică” dacă îți transformi apoi viața într-un sens giratoriu al propriilor neputințe și demoni. Degeaba întrebi tardiv ”De ce ți-ai dori, de fapt, să fii REGE?!”
Apreciez cu atât mai mult piesa cu cât a stârnit multe declarații și controverse asupra sensurilor și interpretărilor versurilor. Linia și construcția melodică plasează acultătorul într-o buclă de sunete ce mărșăluiesc parcă pentru a susține și demonstra conținutul.
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
