acele albe femei
cu ziua descătușată din robia culorii
și acele albe femei ce dungi
albe crestează pe spatele tigrului alb
îmi trudesc, căutând alte chipuri și catedrale,
micile mari dioptrii ale disperării de-a fi
e viciul meu de refracție această nerecunoaștere
amănunte concentrice și contradictorii
realitatea discreditată ca o floare ce explodează
la butoniera cavalerului de onoare
într-o ordine răsturnată a viței de vie
te-aș fi cărat atom cu atom
pentru ca umedă umbra mea
să te guste la timp
foto sursa pinterest.com
să fi zăbrelit depărtările
iar pentru-al navigatorilor cânt
sămânță-n pustiu să fi aruncat și nimic
prea puțin, dragul meu García
din toate aceste mirări ce foșnesc asemeni cozilor de comete
neîntâmplându-se
m-ar fi fermecat oricum… Citește și aripi enorme
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
