Un comportament moral presupune o siguranță – nu de sine, ci sufletească – pe care doar cei foarte iubiți și protejați o au. Orice rabat pe care îl facem de la principiile morale e un reflex de apărare în fond. Plus că multe situații sunt obscure, ambigue moral sau ambivalente.
Dacă există riscul ca, spunând un adevăr, să fii torturat, e la liberul arbitru… nu se mai poate calcula gradul de moralitate al unei decizii sau alteia. Să supui o ființa umană torturii (adică pe tine) e un delict moral care întră în conflict cu altul. Ai de ales între două rele. Eu aș zice că tăcerea/ minciuna sunt răul mai mic.
E un terorism emoțional – un fundamentalism – să pretinzi că minciuna e mai rea decât să trăiești sub teroare… Mai rău e ce decide, simte, poate fiecare. Oamenii au drepturi. Faptul că aleg să nu se sacrifice pentru o cauză nu îi descalifică și nu le atinge demnitatea fundamentală, martiriul e facultativ. Uneori adevărul nu poate fi spus pentru că de asta atârnă și sacrificarea altora. În nume propriu ai dreptul să riști sau să te expui unui martiriu, dar nu se cade să o faci pe pielea altora, atunci chiar nu mai are nici o valoarea spunerea adevărului.
Am înțeles chestiunea încă din primii ani de viață. Statul comunist trebuia mințit, cu cât mințeai mai bine cu atât erai mai bun. În pușcăria comunistă capacitatea de a rezista la chinuri prin minciună era forma supremă de moralitate. Am crescut cu ideea că delațiunea e răul cel mai mare. Un adevăr – delațiune presupunea sacrificarea unei ființe.
Sunt situații în care, dacă nu furi te vei simți mai vinovat decât dacă o faci, am văzut și am citit atâtea despre părinți care sunt nevoiți să facă orice ca să își salveze sau hrănească copiii. M-ar interesa să stau de vorbă cu cineva care a făcut-o, să văd cât de terorizat se simte de acuzațiile de hoție… În general percepem uriașa presiune morală pe care comunitatea o exercită în ce privește ”păcatele” proprii.
Fundamentalismul e expresia unor angoase și e el însuși înspăimântător. Să pui cu obstinație principii mai presus de ființa concretă și vie – proprie sau a altora – e un act de cruzime și demență. Când viața e atât de tragică, de grea, de chinuitoare, să pretinzi oamenilor și ție însuți chestiuni – împotriva- naturii e un act sacrosanct, în fond. Mulți dintre cei care cred că slujesc binele sunt de fapt doar niște bieți nefericiți radicalizați. Binelele se slujește făcând ceva, muncind, dedicându-te, implicându-te, reușind să te concentrezi asupra binelui existent în lume. Principalul dușman al fundamentalistului e neputința sa de a se bucura de viață.
Poate că ar trebui extinsă lista de păcate și virtuți, iar adăugirile să dea seama despre nuanțe. Un adevăr impus cu bâta, modestia trucată, credința superstițioasă și de frică, furia reprimată fără temei, fidelitatea menținută prin autoflagelare și automutilare, iubirea care constrânge sunt mai grave și mai degradante decât o minciună care alină și protejează, mândria care responsabilizează, furia întemeiată, necredința / scepticismul, infidelitatea…
Sigur că ”păcatele” îi nenorocesc pe oameni. Dar ceea ce are aparențele unui comportament ”virtuos” în capul păcătosului e de multe ori doar interpretare. Disprețul – sentimentul de superioritate – nu figurează în meniul tradițional, dar e vorba tot de trufie, iar trufia e paravanul faptului de a te ști neiubit… Fundamentalismul e o formă de obnubilare, de închistare a minții și inimii, o nesocotire a primei porunci, e idolatrie, un mod abuziv de raportare la bine și virtute. Nu doar că nu e ”pe placul lui Dumnezeu” e un fel de a-ți bate joc de viață și de profunzimea și frumusețea ei, un reducționism mizer. Dar și această batjocură este echivalentul vicios al faptului de a te ști neiubit.
În asemenea situații, când te simți ultimul respins, ultimul ignorat, ultimul marginal soluția e să oferi vieții ceea ce îți pare că îți refuză: iubește un om, un animal, o plantă.
Uneori refuzul de a vorbi despre cele sfinte și de a le invova e smerenie. Oamenii sărmani își fac din Conștiința Supremă complice. E de înțeles. Sărmanii au nevoie de protecție.
Uneori idealismul conține microbii disprețului față de creația divină care e natura și realitatea această întrupată. Unele credințe sunt mai telurice și mai îmbâcsite decât iubirea pentru cele imanente a unui suflet cu simț transcendental.
Nu clasicele păcate îi distrug pe oameni. Absolutismul îi termină. Fundamentalismul. Cu cât se simt mai neiubiți cu atât pretind naturii umane imposibilul, îi dau sarcini mai aberante, au așteptări mai absurde de la ea.
Mie nu îmi plac martirii, nici lașii. Există întotdeauna o cale de mijloc. E de gândit cum e de acționat în fiecare situație, îți trebuie multă tărie de caracter, dar asta dă măsura înțelepciunii și puterilor sufletului.
***
Să-ți reprimi ura e chiar indicat, se numește civilizație.
Să-ți ascunzi resentimentele, neplăcerea, să-și muști limba ascuțită e un gest de delicatețe și bonomie.
Să îți ții în frâu poftele distructive e înțelepciune.
Sunt situații când ești nevoit să îți sugrumi sentimentele, să îți reprimi dorințele, plăcerile. Și asta e tot o formă a iubirii.
Reprimarea nu e niciodată barbară, oricât de violentă și de dureroasă ar fi.
Renunțarea la orice plăcere e, însă, un chin mai blând decât acela de a fi ghituit cu plăcerile altora. Să trăiești fără cactușii tăi și fără ciocolata cu lapte, fără ochii care ți-au luminat destinul mai e cum mai e. Adevăratul coșmar e să îți dicteze altul ce să îți dorești: îți fie băgate pe gât, turnate cu pânia, de-a valma, mirosuri, licori, teoreme, anotimpuri, flori, oameni, orașe întregi…Să fii obligat să-ți împodobești casa cu garoafe și rochiile cu broderii, când detești broderiile și garoafele. Să dormi în fân când nu suporți mirosul de fân.
Să trăiești în lagărele și cazarmele pe care ți le-au pregătit alții, grijuliu, cât erai ocupat să-ți reprimi resentimentele, să-ți civilizezi furia, să-ți dresezi bine frica.
_________________________________
Privarea de libertate sau impunerea cu forța, care sunt apanajul fundamentalismului, ar trebui să figureze pe lista păcatelor capitale.
