Rugăciune: „Ajută-mă iarăși să scriu”
Tatăl meu cel din pămînt, învaţă-mă cum să trăiesc, ajută-mă iarăşi să scriu, să cresc litere reavăne, zmulse aspru, înmănunchiate lin, flori tăiate harnic cu hîrleţul groparilor, şiroind de rouă şi neuroni încă fragezi. Mi-am cumpărat (erau corăbii burtoase, încărcate cu baloturi proaspete de haşiş şi cu femei uluitor de flexibile, negre ca antracitul, aduse anume pentru placerile noastre brutale, corăbii abia sosite în docuri, ancorate tăcut, în zori de zi, pe furiş), mi-am dat ultimi bani pe călimări cu cerneală albastră, fluidă, într-însa cu limbi pofticioase să lingă hîrtiile albe.
Tocul cu rezervor de cauciuc mi l-am umplut cu osîrdie. Foaia de dictando, ruptă bezmetic dintr-un vechi registru comercial, întinsă-i, pe masă mea bucşită de hărţi, şi globuri terestre, şi sextane, şi busole de aur, tolonită-i cu supuşenie şi evlavie dulce.
Cafeaua fierbinte, nealintată de zahăr sau lapte, îmbibată cu mirodenii afrodiziace, izbeşte statornic în malul ceştii de teracotă. Iar zaţul e hărăzit, mai ales dînsul! hranei de dimineaţă. Dar mîna mea întîrzîie slabă, nedumerită-i de muşchii ei ofiliţi. Primele trei degete nu se încumetă să-şi strîngă, neghioabă, puterea la treaba de caligraf. Unghia îmi leşina, palidă, la capătul lor…
Desfă-mă de blestemul neîncrederii, scapă-mă de ruşinea slăjită în tingirile mucede de vermină. Mă voi spăla îndelung de tristeţe şi pagubă. Voi îmbrăca veşminte curate şi mă voi bucura, cu îngăduinţă, de soarele spornic, tranşat de un măcelar suav în bucăţi late, cărnoase, raze pleoscăind pe talgere largi, pe mătăsuri brodate, pe podele, pe superficia oglinzilor, mustind, lent putrezind, vindecîndu-mă blînd, lîngă suflet, în amurgul odăilor goale şi mari.
Voi iubi o Peștoaică babană! Ci veşnic şi sprinten copil, voi bea pînă la moarte, cu gura adînc despicată de spaimă, transparentele şanţuri de apă.
Ascultați IUBITA MEA CU DOS FRUMOS…
Autor: Emil Brumaru
