Adevărul despre moartea lui Brâncuși… îl știe doar el.
În singurătate-i, acolo unde nu-l atinge niciun fel de interpretare a vreunui atotștiutor care îi cercetează opera și viața, doar-doar va atinge absolutul. Știm doar că a murit la Paris, acolo unde trăit departe de țara lui, care nu i-a recunoscut geniul. N-a fost singurul și nu va fi niciodată o excepție. Nicu Covaci nu a fost acceptat în Uniunea Compozitorilor din România, de pildă, ca să menționăm ultimele întâmplări.
Și el fusese respins, după ce fusese criticat de unii care nu-i ajungeau nici la degetul mic: era, în viziunea pigmeilor, „un reprezentant al burgheziei decadente”. Semnat: ”Academia Română”. Cu ghilimelele de rigoare. Ca urmare, şi-a depus, pe 1 august 1951, paşaportul românesc la ambasada de la Paris şi a cerut cetăţenia franceză, pe care a obţinut-o la 15 iunie 1952.
Două lucruri importante a pus în testament Constantin Brâncuși, exilatul din voință proprie: datoria către țară și către cei care l-au îngrijit în ultima perioadă a vieții: “Las moştenire statului francez pentru Muzeul Naţional de Artă Modernă absolut tot ceea ce vor conţine în ziua decesului meu atelierele mele situate la Paris, Impasse Ronsin 11, exceptând doar banii lichizi, titlurile sau valorile care s-ar putea afla acolo şi care vor reveni legatarilor mei universali”.
De aceea, pe piatra sa de mormânt din cimitirul Montparnasse stau încă două nume: Alexandre Istrati şi Natalia Dumitresco, vecini, pictori impresioniști amândoi.
ro.wikipedia.org
Documentar Brâncuși
„Mor cu sufletul neîmpăcat că voi putrezi în pământ străin, departe de ființa cea mai dragă, mama mea…”, a spus în agonie, dar nu s-a îngrijit deloc să se întoarcă în țara care l-a considerat nedemn și prea puțin artist ca să facă parte din ”lumea bună”.
Eu nu mai sunt al acestei lumi:
sunt departe de mine însumi,
desprins de propriul meu trup –
mă aflu printre lucrurile esenţiale !
”Eu mă aflu acum foarte aproape de Dumnezeu, şi nu îmi mai trebuie decât să întind o mână spre El, ca să îl pipăi!… Îl voi aştepta pe bunul Dumnezeu în Atelierul meu..”.
La ora 2 dimineața, s-a stins, lăsând lumii o moștenire neprețuită. Românii se întreg în a-l preamări și a-l considera ”de-al nostru”, ceea ce, desigur, e un adevăr parțial.
Autentice sunt doar opera lui, în piatră și gând: ”Am impresia că viaţa oamenilor se desfăşoară pe o bază greşită. Există o gravă neînţelegere în punctul de pornire. Oamenii nu recunosc minunea pe care o constituie viaţa însăşi, globul acesta pământesc care se învârteşte în haos şi îi poartă în mersul lui prin veacuri. Ceea ce le lipseşte oamenilor din vremea noastră e dimensiunea cosmică, sentimentul acesta al aventurii spiritului, dincolo de realitatea aparentă. Oamenii actuali nu au antene pentru a pătrunde în realitatea adevărată, în singura realitate care contează. Se lasă amăgiţi de aparenţe şi se opresc la ele. Nu merg mai departe. Pentru că îi împiedică această stupidă nevoie de securitate care taie aripile aventurii şi care ferecă spiritul în închisoarea conformismului. Întotdeauna, ceea ce m-a susţinut a fost bucuria. În cele mai grele împrejurări ale vieţii, am ştiut s-o găsesc în drumul meu. Mergeam cântând. Ştiam că ceea ce trebuie să se întâmple se va întâmpla. Şi nimic nu mă oprea. Pe acest sentiment al minunii pe care o reprezintă viaţa, al bucuriei, e clădită toată opera mea.”
Poveștile din jurul morții sale sunt care mai de care mai fanteziste, că ar fi băut șampanie rece și i-ar fi cauzat pneumonie, sau a murit de inimă albastră, sau de dor de patria lui…
Nu căuta formule obscure sau mister în munca mea. Ele sunt bucurie pură pe care ţi-o ofer. Uită-te la sculpturile mele până când le vezi. Cei mai apropiaţi de Dumnezeu le-au văzut.
Adevărul doar el îl știe. Undeva departe s-a oprit inima lui, împrumutată Coloanei infinitului, Păsării măiastre sau Domnișoarei Pogany…
În rest, totul e tăcere și nemurire…
