„A bea până în fund voluptatea morții neîndurătoare…”- blestem sau fericire?

Despre Eminescu s-au spus toate cuvintele de preț ale limbii noastre, fără nicio tăgadă, încât a vorbi într-un mod original despre Poet devine o încercare temerară. De ce e mare (încă) eternul nostru romantic?
Poate că nu doar prin forma pe care a dat-o limbii române, extrăgând esențele din simplitatea ei originară pe care a dus-o la puritatea cristalului închis în piatră, pentru că știm că a muncit enorm în căutarea perfecțiunii, murind cu gândul că nici măcar nu s-a apropiat de ea.
Mai degrabă prin puterea de neimaginat cu care a trăit toate întâmplările vieții, în care a ars atât de profund, încât, topindu-și toate rezervele sufletești, nu e de mirare că a ajuns la epuizare. Cu adevărat impresionantă este gama infinită aproape de sentimente pe care le-a exprimat, mai mult sau mai puțin metaforic. Cred că un psihanalist s-ar simți descumpănit în a le cerceta, arhiva și explica, deși rezultatul acestei întreprinderi ar putea fi cutremurător. Blestem sau fericire această capacitate de „a bea până în fund voluptatea morții neîndurătoare”?

Un tablou al intensității trăirii care ne face să ne simțim insignifianți, noi, cei care trăim de azi pe mâini, pierduți printre paragrafele prozei contingentului…

Cred că un inventar al stărilor, emoțiilor sau sentimentelor lui ne-ar pune într-o lumină defavorabilă pe noi, atât de necunoscători! M-aș apropia cu mirare și strivită de propria cutezanță de a pătrunde în interiorul acestei ființe structural exacerbată ca mod de trăire, ca și când m-aș afla în fața unei peșteri din care ies limbi de foc… Sufocantă imagine a unui om care a cunoscut infernul deziluziei și Edenul fericirii de o clipă! Între ele, ce amalgam de stări în care sufletul contorsionat și frământat la temperaturi colosale a sublimat, prin talentul său, într-o operă unică, inimitabilă… Viața lui nu poate fi despărțită de operă, oricât ar încerca unii să nege rolul biografiei ca principiu exegetic, pentru că ele comunică permanent, prin fire atât de trainice, indivizibile, într-o țesătură din care e nedrept a smulge un fir cât de subțire.

Voalul și mătasea nu pot fi păcălite, postavul da. Pe final de viață, concluzia deșertăciunii lumii și a idealurilor noastre perisabile face loc unei înnoptări a spiritului, iar moartea nu face decât să înlesnească drumul spre arhetip, acolo unde nu există decât Eu, fără de ceilalți. Insula lui Euthanasius, loc al tuturor răspunsurilor, rămâne acel centrum mundi în care îl regăsim pe Eminescu în toată poezia ființei lui, locul în care cuvintele se sacralizeaază și capătă puteri taumaturgice, iluminatoare. Uneori, și a scrie e greu, dacă nu imposibil, pentru că haina lor e otrăvită, precum cămașa incendiatoare a miticului erou. Poetul însuși devine o mitologie sui generis, pe care doar puțini o percep în toată dimensiunea ei de proporții cosmice.

Bel Esprit