… și cum stăteam eu așaaaa și mă gândeam la ce voiam eu, dintr-odată mi s-a făcut pielea găină (nu chiar, dar e un fel de-a zice) când mi-am dat seama câte vietăți avem în la noi în expresii, locuțiuni și proverbe…

apoi am început să mă-ntreb dacă ele se cunosc (nu, nu între ele sau da, dacă vreți) sau dacă ne-om avea ca șoarecele cu pisica sau ca pisica și câinele, da.

Oi visa la cai verzi pe pereți, n-aș vrea să mă-mbrac în pene de păun, adică să-mi asum merite care nu sunt ale mele,

dar nu fac din țânțar armăsar când spun că sunt multe și sunt tare simpatice.

Nu că aș fi tăiat frunză la câini, da’, după cum calul râios găsește copacul scorțos, așa am găsit și eu de cuviință să le invit la o întâlnire. Evident că nu e o surpriză prea mare că cele mai folosite sunt animalele de lângă casa (cui le are): calul, câinele, porcul (dar și scroafa), capra, oaia, pisica, iepurele și, în fine, păsăretul. Curios este că valorificăm în expresii sau proverbe și animale mai… exotice, să spunem.

Calul stă la masa tratativelor destul de demn, expresiile sunt frumușele și onorante, să zic. Cunoști pe cineva ca pe un cal breaz, calul bun se vinde din grajd,

nu mor caii când vor câinii sunt proverbe care-i fac cinste calului, chiar dacă există și calul de dar nu se caută la dinți (pentru un dar asupra căruia nu se cuvine să comentezi) sau Paștele cailor (pentru niciodată), cal de bătaie (pentru cel ce face treaba cea mai urâtă sau care e ținta bătăii de joc) sau calul dracului (pentru o femeie bătrână și rea).

Expresiile în care apare câinele se referă la împrejurări diverse, fie ele bune, fie rele sau grele, dar și la situații în care nici nu e nici așa, nici altminterea, nici câine, nici ogar sau în care e dificil  (ai viață de câine sau o duci câine-câinește)

și n-ai vrea să fii coadă de câine (om de nimic) sau în care trăiești cum trăiește câinele-n car (adică tot rău), deși s-ar vorbi despre un tărâm idilic în care ar merge câinii cu covrigi în coadă, chiar dacă nu l-a găsit nimeni.

Persoanele fără însușiri rămân nelămurit plasate în categoria ambiguă a lui nici câine, nici ogar, iar gălăgia nonviolentă e ilustrată în câinele care latră nu mușcă.

Cu porcul însă e tare distractiv, pentru că, în general, expresiile critică sau sancționează un comportament (în ciuda faptului că porcul ar fi simpatic, aș zice).

Fie cineva e beat ca un porc,

fie e urât ca porcul,

fie intri în lături și te mănâncă porcii când bârfești

sau te face cineva albie de porci când te insultă sau te înjură și asta nu e chiar grozav,

cum nu e nici să mâni porcii la jir, când sforăi

sau când îngrași porcu-n ajun, când faci ceva cu întârziere.

Nici perechea lui nu stă mai bine, căci zicem, când cineva și-o ia în cap crezând că a dat de lux, s-a suit scroafa-n copac (chiar așa, ce ziceți, o vedeți?).

Oaia, deloc surprinzător, e asociată cu spiritul de turmă, ca oile zicem atunci,

și mai zicem și e prost ca oaia, dar și am făcut-o de oaie când am făcut una boacănă.

Mielul blând suge la două oi îmi place că spunem când avem beneficii din două părți.

Să moară și capra vecinului ne dorim neinspirat atunci când îi invidiem bunăstarea și mai zicem și că o capră râioasă ține coada îmbârligată, dacă cineva ni se pare sărac și mândru.

Vrem să împăcăm și capra și varza, când vrem să unim poziții adverse

și ne mirăm frumos când capra sare masa și iada sare casa, adică atunci când copiii își depășesc părinții.

Cu pisica e cel mai haios, ea are o poziție privilegiată, are nouă vieți, e asociată cu atenția (are ochi de pisică zicem cuiva ager),

dar, pe de altă parte, cu mâța-n sac nu e bine să fii, că atunci înseamnă că ai fost prins când ai păcălit,

după cum ea e cea care zgârie rău, chiar dacă e mâță blândă (sau mai ales atunci)

ba, mai mult, din când în când, i se întâmplă să poftească la oțet, așa cum zicem când cineva își dorește ceva inadecvat sau neașteptat.

Cuiva i se întâmplă să nu înțeleagă, și-atunci hop, spunem că se uită ca măgarul la poarta nouă sau ca curca-n crăci.

Biata curcă mai apare și când avem nevoie să spunem că cineva e trist (sau ud) și atunci e ca o curcă plouată,

iar gâsca, eeeii, cu gâsca e interesant,

o folosim când zicem a trecut ca gâsca prin apă cuiva de care nu s-a prins învățătura sau în stricăm orzul pe gâște când dăm cuiva ceva care nu e prețuit.

Iepurele e într-o goană teribilă, dar scapă, pentru cine aleargă după doi iepuri nu prinde niciunul,

deși sunt mulți care vor să împuște doi iepuri dintr-un foc,

când umblă după mai multe avantaje în același timp, dar nu știi niciodată de unde sare iepurele, când aștepți rezolvarea prin voia providenței.

Pe șoarece îl păstrăm în șoarece de bibliotecă și-l asociem unei persoane studioase,

dar și cu sărăcia în șoarece de biserică, groapa de șoarece apare pentru un loc greu de aflat, pentru care folosim, mai frecvent totuși, gaura de șarpe.

Și că veni vorba, țipăm ca din gură de șarpe sau ne zbatem ca peștele pe uscat, fără succes sau când ne manifestăm exagerat sau disperat.

Dimpotrivă, tăcem ca peștele, asta când nu facem ceva rapid sau cât ai zice pește. Apoi ne e o foame de lup, pe urmă bem apă multă și facem broaște-n burtă.

Asta dacă nu cumva nu suntem învățați până la genunchiul broaștei.

Uneori facem (riduri) talpa gâștii lângă ochi sau gușă de pelican sub bărbie, punem bot când ne supărăm, ni se întâmplă nefericit să avem genunchi cap-de-miel. Când ni se face frică avem inima ca un purice.

Ne facem vise și atunci zicem vrabia mălai visează (cu varianta și mai sugestivă pentru un vis glorios, dar irealizabil, vrabia Mihai Viteazul… și prostul decorații, iar leneșul praznic),

dar mai bine să nu dai vrabia din mână pe cioara de pe gard, dacă vrei să nu pierzi și puținul pe care-l ai, …decât dacă ai minte puțină, adică minte de vrabie.

Cucul e bogat reprezentat, fie în cunoscutele beat cuc, singur cuc, lapte de cuc (pentru ceva rar sau imposibil) sau a umbla de flori de cuc (fără rost) dar și a-i cânta cucu’-n pungă (de sărăcie) sau a-i cânta cucu-n casă (de singurătate).

Cu animalele și păsările din alte spații stăm binișor,

dar le folosim cam după ureche pentru că băgăm capul ca struțul în pământ de rușine sau de altceva,

chiar dacă struțul în realitate nu face asta, cămila o trecem prin urechile acului când ceva pare imposibil (deși la originea expresiei pare să fie canula, nu cămila),

plângem cu lacrimi de crocodil, când ne văităm neconvingător și ipocrit de mila cuiva

și zicem că avem memorie de elefant pentru memorie prodigioasă, deși corect ar fi doar pentru memoria răzbunării.

O închei ca elefantu’, ca să fiu în ton.

… Deși musca mi se părea foarte interesantă (cum cade ea așa în lapte sau cum stă pe căciulă sau cum vine la miere)… Cât despre păduche sau ploșniță…