„Un deziderat al feminităţii este ca o femeie să îşi devoteze viaţa dragostei – iubirii faţă de mama ei, iubirii romantice, iubirii religioase, unei griji amorfe, nediferenţiate. Teritoriul inimii este, ce-i drept, o provincie deschisă către tot, dar numai de la femei se aşteaptă să facă o carieră obsesivă din explorarea sa, să afle orice fel de aventură, putere, împlinire sau tragedie pe care viaţa le oferă înăuntrul graniţelor acestei regiuni. Este mai presus de orice îndoială că o femeie este aptă să se simtă mult mai feminină, mult mai încrezătoare în lumea interioară a genului ei, atunci când este angajată profund într-un anume stadiu al dragostei – chiar în iubirea adolescentină, sau în stadiul de dragoste neîmpărtăşită ori inimă frântă. Bărbaţii au suferit din dragoste şi au realizat măreţe fapte în numele dragostei, dar ce bărbat s-a simţit vreodată în vârful masculinităţii sale atunci când a fost bolnav din dragoste sau a suferit din cauza dragostei?”
Susan Brownmiller vorbește despre diferența dintre bărbați și femei în termenii participării afective la existența celorlalți versus existența proprie. Asta ne demonstrează întreaga istorie: afectivitatea femeii este o răsfrângere, în afara ei, către toți cei care intră în sfera ei contingentă, pe când cea a bărbaților e mai degrabă o chestiune de eroism și poză exterioară, sentimentul fiind bine camuflat în interior, ascuns sub o platoșă invincibilă. Bărbatul e luptător, el e personajul ahileic capabil să cucerească imperii, femeia e „lăsată la vatră”, fiind asociată unei instanțe protectoare, indisolubil legată de casă și de familie, construită organic pentru a dărui. Nu se vorbește niciunde de pretențiile pe care ea le poate avea ca răspuns la doza de fericire pe care ea o asigură celor din jur prin tot ceea ce face/simte/gândește/spune (și cât de calculată trebuie să fie, nu doar să transmită la modul ideal toate acestea, dar și să nu lezeze sentimentele cuiva), pentru că este văzută monadic, ca o ființă imperturbabilă în actul de revărsare de sine, autosuficientă emoțional și afectiv.

pinterest.com

Bărbatul „bolnav din dragoste sau a suferit din cauza dragostei” este o imagine capabilă să frângă sufletul oricui, dacă ajunge în stadiul de a lăsa să transpară ceva din suferința lui, pentru că se află într-o situație atipică. Femeia care suferă din dragoste este un loc comun, în această lume guvernată de prejudecăți. Față de bărbatul aflat în suferință, femeia trebuie să-și scoată la iveală toate resursele de feminitate și să lupte pentru vindecarea lui cu toate armele posibile, în toate ipostazele posibile. Trebuie să devină mamă, confidentă, suport moral, animatoare (în sensul de a-i readuce starea de bine), adică un fel de Jack of all trades, cum zic englezii, bună la toate. Bărbatul, în schimb, mizează pe forța femeii de a se autoregenera. El privește cu empatie crizele existențiale ale femeii, dar nu are nici capacitatea de a le înțelege și nici tehnici de a le vindeca. Nu e datoria lui să se pună în locul ei, pentru că nu e născut, educat sau format în spiritul acesta. Societatea actuală e bazată încă pe determinări sexiste ancorate indestructibil în mentalitatea cuplului.

Femeia știe să fie bărbat, cu alte cuvinte, dar bărbatul trebuie să rămână mereu bărbat, în orice situație. Nimic mai fals. În iubire, suntem deopotrivă. Avem aceleași drepturi și aceleași necesități. Nu suntem nici eroi, nici combatanți. Iubirea nu e o luptă, nu e tărâm al vreunei contradicții, ci e punctul în care toate opozițiile ar trebui să se topească și, completându-se reciproc, să producă armonia. Atâta timp cât suntem bărbat și femeie, negru și alb, nu putem vorbi de dragoste. Ci de politică, eventual.

Nu există școală a sufletului, nu există cursuri pentru iubire. Tragem la aceeași căruță, dar în direcții diferite câteodată, iar destinația finală e foarte îndepărtată.

O, tu aceea de-altădată, ce te-ai pierdut din drumul lumii! 
Care mi-ai pus pe suflet fruntea şi-ai luat într-însul locul mumii, 
Femeie răspândită-n mine ca o mireasmă-ntr-o pădure, 
Scrisă-n visare ca o slovă, înfiptă-n trunchiul meu: săcure, 
Tu ce mi-ai prins de cântec viaţa cu braţe strânse de grumaji
Și m-ai oprit ca să mi-o caut la tine-n palme şi-n obraji
Pe care te-am purtat brăţara la mâna casnică-a gândirii. 
Cu care-am năzuit alături să leagăn pruncul omenirii. 
Pur trandafir, bătut în cuie de diamant, pe crucea mea
Și care-n fiece mişcare pierzi cu-o petală câte-o stea. 
Pământ făgăduit de ceruri cu turme, umbră şi bucate. 

Tu care mi-ai schimbat cărarea şi mi-ai făcut-o val de mare, 
De-mi duce bolta-nsingurată dintr-o valtoare-ntr-o valtoare, 
Și ţărmii-mi cresc în jur cât noaptea, pe cât talazul mi se-ntinde
Și ai lăsat să rătăcească undele mele suferinde;
Unde ţi-s mâinile să-ntoarcă în aer căile luminii? 

Unde sunt degetele tale să-mi caute-n cunună spinii? 
Și şoldul tău culcat în iarbă, pe care plantele-l cuprind
Și-ascultă-n sânul tău suspinul iubirii, cucerit murind? 

Tu ce-nfiori pe seşuri plopii când treci din creştet la picioare, 
Și prinzi de tot ce te-ntâlneşte o plasă caldă de răcoare. 
Tu ce scrutezi, scotându-ţi sânii pe jumătate din vestminte
Ca să-i sărute focul gurii, cuprinşi de mâini cu luare-aminte, 
Pustia vremii, străbătută de şoimi de scrum şi de nisip, 
Cărora vântul le-mprumută o-nfăţişare fără chip;

Tu te-ai pierdut din drumul lumii ca o săgeată fără ţintă, 
Și frumuseaţea ta făcută pare-a fi fost ca să mă mintă. 
Dar fiindcă n-ai putut răpune destinul ce-ţi pândi făptura
Și n-ai ştiut a-i scoate-n cale şi-a-i prăvăli de moarte, ura;
Ridică-ţi din pământ urechea, în ora nopţii, când te chem, 
Ca să auzi, o! neuitată, neiertătorul meu blestem.

(”Psalmul de taină”- Tudor Arghezi)

Depresie și criza dorinței